În iunie 1990, am răspuns pozitiv la telegramele din Satu Mare şi am venit acasă. Nu ştiu nici acum dacă am făcut bine. Erau declaraţii în toată lumea: "împuşcarea/asasinarea soţilor Ceauşescu în Seara de Crăciun, un moment grotesc în istoria Europei.", zicea la TV George Bush Sr. sau "15 martie la Târgu-Mureş, un act barbar". Mă simţeam paralizat de brutalitatea pe care românii o epatau dezinvolt în aeroport, avion, începând cu Viena, Bucureşti, zborul spre Cluj.

Acest "show off" (a epata), există şi azi, după mai mult de 22 de ani, la o populaţie parcă scăpată de sub control. Cât am lipsit din ţară, cam trei ani, oamenii s-au degradat. Ca toţi, şi eu am mâncat pâine, carne, ouă, unt, pe cartelă, "salam cu soia", lapte de la rând. Aveam însă o anumită decenţă, purtam o anumită mândrie. Eram mai discreţi în neputinţa noastră. Am plecat pentru câteva zile la Bucureşti. Am locuit pe b-dul Magheru. Erau multe greve. Oamenii aveau expresii sălbatice, aproape inumane. Înapoi la Cluj, priveam la TV sosirea în Bucureşti a minerilor, pe 12, 13, 14 iunie. Trăiam un coşmar, îl trăiesc şi azi. Mi-am reântâlnit prieteni vechi, unii din copilarie. Erau optimişti.

Pe "floşteru'" din Cluj (fosta P. Groza, unde am locuit, azi Eroilor), puneam la cale tot ce azi, după 22 de ani, încă se discută: parlament unicameral, 300 de parlamentari, împărţirea administrativ-teritorială şi autonomia celor trei provincii, recunoaşterea în lume a identităţii şi istoriei specifice a Ardealului şi Banatului. Nici unul dintre prietenii mei de atunci nu mai este azi în ţară. Din când în când, unii mă întreabă prin e-mail dacă să se întoarcă acasă.

Nu ştiu ce să le răspund. Le spun că Clujul este invadat de străini, "vinituri", în proporţie de 90%. Că nici cei din a doua sau a treia generaţie nu au cultura oraşului nostru, nu au educaţie citadină. Că Clujul nu ne mai aparţine. Că ne