Cu vreo patru ani în urmă, fiul meu (elev pe atunci în clasa I) a ridicat, la un moment dat, nedumerit privirea din Abecedar şi m-a întrebat, abrupt, dacă Nică este băiatul lui nenea Călin. N-am vrut să-i creez aprehensiuni, mai ales pe parcursul unei îndeletniciri aşa de instructive (precum lectura importantului manual), şi - fără a intra în panică - am mizat pe virtuţile tehnicii socratice a maieuticii. "S-ar putea" - am observat eu cu detaşare atotştiutoare. "Ce te-a făcut să crezi asta?" "Păi - răspunse micul cititor - cred că seamănă foarte bine, dacă noi îi confundăm cu atîta uşurinţă." Nu replica în sine, cît acest ultim, obscur calificativ ("atîta uşurinţă") îmi reteză orice impresie de control asupra discuţiei, nemaioferindu-mi practic nici o variantă de tergiversare. Am luat, prin urmare, cartea şi am citit (la p. 51: Abecedar, Valeria Cristici) plin de înfiorare următorul episod paideic: "Marcela e cu Mircea. Mircea e mai mare. - Acela e nenea Călin? - Nu. E Nică. El cere un ceai rece". De ce a fost nenea Călin confundat cu Nică (ori viceversa) rămînea, într-adevăr, o dilemă epică fundamentală, asupra căreia abecedarul în chestiune nu revenea cu vreo explicaţie. Am construit ad-hoc un fir narativ poliţist, în care Marcela şi Mircea deveneau detectivi particulari (de unde şi "mărimea" lui Mircea: era vorba despre o "mărime" în grad, bineînţeles). Ei tocmai "filau" (într-o ceainărie: am anticipat, inspirat, absurditatea detaliului "ceai rece" care, pentru o minte integratoare şi chiţibuşară, cum se profilează a deveni cea a puştanului meu, nu ar fi trecut, cu siguranţă, neobservat) un infractor internaţional - Nică -, renumit pentru deghizările sale extraordinare. Marcela, novice în ale meseriei, a fost păcălită de abilul Nică Şacalul care, pe neştiute, se travestise în nenea Călin (patronul firmei unde lucrau cei doi detectivi şi, totodată, personaj ob