În Întoarcerea huliganului termenul tare, din titlu şi din carte, pare să fie cel de huligan, cu toate conotaţiile lui derivînd din romanele iniţiatice ale „trăiriştilor“ interbelici, din scrisul amar al lui Mihail Sebastian şi – nu în ultimul rînd – din publicistica românească ante- şi postrevoluţionară. Cititorul atent şi răbdător căruia i se adresează, de fapt, Norman Manea va sesiza însă, de la un punct încolo, schimbarea marcajelor. Ceea ce unifică toate romanele din carte şi dă un sens succesiunii ori simultaneităţii lor este această întoarcere amînată şi traumatizantă a exilatului în ţara copilăriei, tinereţii şi maturităţii sale. Norman MANEA, Întoarcerea huliganului, ediţia a II-a, Postfaţă de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 392 p. A te întoarce e mai mult decît o simplă acţiune. Este o procesualitate implicînd un risc iniţial, al plecării în necunoscut, o anterioară aventurare existenţială, şi apoi regăsirea vechiului cadru, schimbat şi îmbătrînit. La Manea, plecarea din „Jormania“ a fost una extrem de dificilă, şi nu din impedimente exterioare (ca evreu, scriitorul se putea lăsa oricînd cumpărat, în contextul de comerţ şi de troc al socialismului ceauşist), ci din adînci şi complicate motivaţii interioare. Acestea din urmă se văd reactivate încă înainte de scurta călătorie românească din 1997; şi pe toată durata zilelor şi nopţilor ei. Un „huligan“ cu sensibilitate Refuzul prim de a reveni şi ezitările preliminare sînt justificate. Scriitorul ştie că, întorcîndu-se fie şi pentru puţină vreme în ţara trecutului său, acest timp consistent lăsat în urmă va reînvia subit. Îl va destabiliza emoţional şi moral, dislocînd confortul de citizen american dintr-o mare ţară de emigranţi. Călătoria de aproape două săptămîni nu este aşadar una turistică, de plăcere şi curiozitate; şi nici măcar una sentimentală, de revedere a vechilor locuri dragi.