În urmă cu două săptămâni, urmăream toţi, cu sufletul la gură, urcarea Dunării la Galaţi, gata să înece oraşul şi să producă, după cum zicea prefectul, „cel mai mare cataclism urban de la război încoace“. Gălăţenii, ajunşi peste noapte protagoniştii ţării, vizitaţi intempestiv când de premier, când de preşedinte, care supravegheau personal ridicarea unui dig de saci, se buluciră pe faleză să vadă comedia. Urca Dunărea, dar şi preţul micilor şi-al berii, datorat îmbulzelii nebune de gură-cască de pe mal.

Când mai erau două zile până la cota fatidică de revărsare, iar premierul Boc se afera şi el cu o lopată, din mulţimea care lucra la digul de saci ieşi în faţă nea Sandu: „Domnu Boc, am lucrat zece ani la Canal. Ştiu că este o diferenţă de cotă între Cernavodă şi Agigea. De ce nu daţi drumul la ecluză?“ - spuse omul. „Nu ştiu despre ce vorbeşti, dar o să-l întreb pe Borbély“, spuse premierul. Aşa cum bine a observat Tia Şerbănescu, noroc că vorbele lui nea Sandu ajunseră în urechea premierului, şi nu a preşedintelui, căruia sigur i-ar fi sărit ţandăra. În fine, ecluza se deschise, Dunărea se duse „controlat“ în drumul ei, Galaţiul scăpă de revărsare, iar pe faleză preţul micilor şi-al berii scăzu la normal.

S-a vorbit puţin, foarte puţin despre acest episod. Nu am auzit ca premierul Boc să fi declanşat vreo anchetă legată de cine ar fi trebuit să ştie şi n-a ştiut de misia ecluzei de la Agigea. Nu cumva ancheta ar fi scos la suprafaţă vreun client politic, pus la îngrăşat din bani publici? Nu cumva s-ar fi deranjat câteva scaune ocupate de „ai noştri“ cu ochii aţintiţi doar pe finanţa publică? Un raport al Curţii de Conturi arată că Apele Române au făcut un jaf de neimaginat după inundaţiile din 2009. Urmarea?

Staţionar, ca Dunărea la Calafat.

În urmă cu două săptămâni, urmăream toţi, cu sufletul la gură, urcarea Dunării la Galaţi, gata să îne