Ieri. În primul volum din monumentala lucrare „Istoria corpului", coordonată de Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine şi Georges Vigarello, citim: „Din secolul al XVI-lea, începe să-şi facă loc ideea potrivit căreia corpul trebuie menţinut sănătos şi protejat pentru o viaţă cât mai îndelungată. O dovedeşte înmulţirea tratatelor care glorifică în această perioadă corpul sănătos şi evitarea îmbătrânirii sale înainte de vreme.
Noua aspiraţie a oamenilor de a-şi prelungi existenţa pământească nu poate fi separată de ideea că viaţa în lumea aceasta nu este neapărat o vale a lacrimilor, aşa cum susţin unele discursuri rigoriste. Acest optimism şi voinţa umană de a convinge soarta potrivnică stau la baza culturii urbane a Renaşterii. În acest context, corpul, departe de a fi un loc al pierzaniei, poate deveni o sursă de înflorire, lucru pe care îl exprimă, în felul ei, etica protestantă. Decuplarea vieţii de moartea urmată de Judecata de Apoi produce o ruptură esenţială în cultura occidentală. (...) Pentru protestanţi, important este să i se dea celui sau celei care se află în situaţie critică mijloacele de a-şi depăşi problemele şi de a-şi învinge angoasele, de a-şi accepta soarta, dar nu pentru a abandona partida, ci, dimpotrivă, pentru a învăţa să devină stăpân(ă) pe sine şi, în felul acesta, să se autodepăşească.
Pietatea şi lupta împotriva vitregiilor sorţii şi a suferinţei devin o practică dătătoare de forţă. În această perspectivă, corpul nu este nici devalorizat, nici constrâns în mod abuziv. A-i aduce alinare şi a-l vindeca în caz de boală constituie un obiectiv nobil: sănătatea, absenţa suferinţelor fizice sau morale sunt condiţii necesare pentru înflorirea persoanei. Este o poziţie diametral opusă celei din discursul autorităţilor catolice, care insistă atât de mult pe natura nefericită a fiinţei create. O dovedeşte exemplul femeii în durerile face