Cât încǎ nu au început sǎ batǎ vântoasele iernii peste Mediterana, sǎ ne mai aventurǎm o datǎ în mǎrile Sudului, lǎsându-i în seama Zeului Thor pe vikingi. Ne-aşteaptǎ urmaşii lui Odiseu, rǎspândiţi pe toate insulele Eladei... Pornim, ca de obicei, de la debarcaderul din Herǎstrǎu, de la Cherhanaua Ancora, aşezând în loc de velǎ pielea întinsǎ a unui peşte-gigant! Şi pentru cǎ îmi plac oximoroanele – ştiţi dv., figurile acelea de stil care alǎturǎ cuvinte cu sensuri total opuse – vǎ propun sǎ... aruncǎm ancora nu dinaintea unei taverne, ci lângǎ casa unui pescar, pe masa cǎruia nevasta cea harnicǎ tocmai a aşezat, spre bucuria familiei, un platou cu peşti mici – nu, nu hamsii, ci... pui de peşte (baby-fish, cum s-au obişnuit turiştii de la un timp sǎ le spunǎ).
De câteva decenii, existenţa insularilor a început sǎ depindǎ de turism şi de exportul de peşte pentru marile resturante ale lumii. Peştele, alimentul cel mai comun – ai spune – pentru o comunitate care trǎieşte pe un petec de pǎmânt înconjurat de ape, a început sǎ fie... prea scump pentru cei care îl prindeau. Pare o anomalie, dar nu e aşa. Existǎ un sens în toate. Tavernele şi restaurantele cereau, din ce în ce mai mult, peşte de mare. Peşte mare. O datǎ cu creşterea pieţei, a început sǎ creascǎ şi preţul cu care pescarii îşi puteau vinde „recolta”. Şi-atunci, pentru a asigura prosperitatea familiei, s-au vǎzut nevoiţi sǎ vândǎ cei mai mari şi cei mai frumoşi peşti, pǎstrând pentru ei doar... peştişorii. Puii, cum s-ar zice. Baby-fish. Pe-aceştia nevestele elene îi foloseau pentru tradiţionala supǎ „kakavia” (parcǎ am mai vorbit despre asta) ori pentru a-i frige pur şi simplu, în baie de ulei, pânǎ deveneau crocanţi, numai buni de „ronţǎit” cu un pahar de ouzo alǎturi sau cu retzina.
Dar ştiţi cum e omul, care nu se poate mulţumi cu ce are el mai bun şi râvneşte la puţina bucurie a aproapelui!...