Convorbire cu
Barbu BREZIANU Ce afla un român născut în 1909 despre etnia din care făcea parte? În copilărie afla ce spuseseră poeţii: că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, aşa încît cine "român zice, viteaz zice", că e frate cu codrul, că e bun, drept şi blînd, că e născut poet... Aşa încît "era mîndru omul, cînd era român". Cele dintîi definiţii însuşite despre caracterul neamului se confirmau glorios în 1918, cînd avea vîrsta unui elev din clasa a II-a primară. Interlocutorul nostru, dl Barbu Brezianu, poet, critic de artă şi distins traducător, se bucură de norocul unei existenţe longevive: a trecut de 90 de ani. Timp suficient pentru verificarea prin experienţă proprie a tot ceea ce a aflat despre români, din copilărie şi pînă acum. Fiindcă în ultimul deceniu al secolului nostru sîntem îndemnaţi a ne privi neamul ori numai cu "mîndria de a fi român", ori cu declarată jenă, recunoscînd "ruşinea de a fi român", încercăm să ţinem cumpăna dreaptă. Luciditatea de a fi român e poate calea cea mai potrivită de a descoperi nişte adevăruri despre noi.
Ceva de la sine înţeles Cînd aţi aflat prima oară că sînteţi român, domnule Brezianu? Nu ştiu. De altminteri, nu mi-am pus nicicînd problema asta: credeam totdeauna că e ceva de la sine înţeles. Sigur că, în timpul unui război naţional, lucrurile sînt privite altfel: atunci ai un duşman, te raportezi la ceva şi, în raport cu duşmanul, eşti român. Dar asta nu se întîmplă toată ziua, e o stare de criză. Nu putem să dorim, Doamne fereşte, să fim tot timpul într-o stare de criză pentru a ne demonstra identitatea naţională. În şcoală nu se insista pe această idee? În liceu, la istorie l-am avut profesor pe Constantin Moisil, mare numismat şi excelent dascăl. Expunerile lui, cu accent ardelenesc, erau sobre şi pline de adevăr. Fiindcă nu ocolea momentele în care am fost învinşi, nu preda istoria cu e
