După vreo oră şi jumătate de mers cu barca prin canale cu ape limpezi şi întunecate, pline de stuf unduitor, de nuferi albi şi galbeni, de stîrci, pelicani, egrete şi alte păsări graţioase, zărim cele două turle argintii ale bisericii din Letea. Debarcăm la marginea satului unde într-o căruţă ne aşteaptă două femei tinere, Olimpia şi Mara. Barcagiul le-a anunţat la telefonul mobil că venim. Ne întîmpină şi ne întreabă dacă vrem tradiţionala ciorbă de peşte, înainte sau după plimbarea prin pădure. Le spunem că după. Urcăm în căruţa trasă de doi cai " Mircea din stînga şi Mircea din dreapta ", Mara se suie pe capră, ia hăţurile în mîini şi porneşte destul de vijelios, dîndu-ne pe spate. Ne ţinem bine cu mîinile de banchetele improvizate din scîndură. Îşi cere scuze pentru inconvenientele transportului. Străbate uliţele satului cu casele lui ca de muzeu, vopsite în alb şi albastru, acoperite cu stuf. În dreptul casei Olimpiei opreşte şi o lasă să coboare, ea va pregăti ciorba. Părăsim satul şi ne apropiem de pădurea despre care de multe ori am citit în presă că e în mare pericol de a fi distrusă. Nu văd nicăieri vreo urmă de defrişare.

Mara ne spune că înainte, localnicii intrau şi îşi luau lemne cît le trebuia pentru iarnă. Acum, de cînd au înconjurat întreaga pădure cu un gard de sîrmă ghimpată, oamenii primesc cîte o cotă de lemne, şi nu mai au voie să-şi ia singuri. Prin locurile în care nisipul e mai mare, caii trag mai greu, căruţa încetineşte, apoi demarează iar în trombă, atît însă cît să nu-şi piardă pasagerii. Mara ne spune că în satul lor nimeni nu are un loc de muncă. "Trăim din pescuit, din agricultură (dar de cînd nu mai prea plouă, e cam rău) şi mai plimbăm şi turişti care s-au înmulţit în ultima vreme. Vin şi din afară."

După vreo doi kilometri de mers în căruţă, printre arborii crescuţi parcă direct din nisip, ajungem într-o poiană cu i