Soluţia, aparent miraculoasă, pentru Italia, de schimbare a clasei politice a fost votul uninominal, care ar fi trebuit să aducă la putere, la începutul anilor "90, mai puţine partide, mai Soluţia, aparent miraculoasă, pentru Italia, de schimbare a clasei politice a fost votul uninominal, care ar fi trebuit să aducă la putere, la începutul anilor "90, mai puţine partide, mai curate şi mai stabile, după imensul scandal de corupţie "Tangentopoli". În fapt, era vorba de un sistem mixt, 75% majoritar şi 25% proporţional. Surpriza însă a fost că, la primele alegeri politice ale "celei de-a doua republici italiene", a câştigat într-adevăr o formaţiune politică nouă, dar care se baza şi îşi revendica trecutul ideologic al vechiului partid creştin-democrat. Prin urmare, nimic nou, doar o garnitură de politicieni din eşalonul doi, ajunşi acum în prim-plan, la umbra liderului cu putere mediatică, Silvio Berlusconi. "Norocul" adversarilor politici ai lui Berlusconi a fost că acesta nu beneficia de o majoritate solidă în Senat, unde noul sistem electoral conferea mai puţine "bonusuri" electorale câştigătorului decât în Camera Deputaţilor. Aşa că primul guvern uninominal italian nu a durat foarte mult, în bună tradiţie a politicienilor italieni, obişnuiţi cu schimbări frecvente de majorităţi parlamentare. Cu alte cuvinte, votul uninominal nu a schimbat nici clasa politică, decât în mică măsură, şi nici, mai grav, obiceiurile traseismului politic, de data aceasta mult mai posibil, cei aleşi fiind mai puţin legaţi de un partid. Au urmat, în anii succesivi, tot felul de modificări ale legii electorale pentru a preîntâmpina astfel de majorităţi fragile. S-a încercat de toate. S-a mărit "bonusul electoral" pentru coaliţia câştigătoare,

s-au introdus liste de preferinţe în interiorul coaliţiei, pentru a împiedica traseismul aleşilor. Rezultatele politice însă începeau de-acum