Mai că aş pune pariu că pe agenda lui Traian Băsescu figura ca, după revenirea înfoiată de la Chicago, să dea o fugă în Afganistan, să le explice el pe îndelete trupelor româneştice grijă are de ele şi cum va fi misiunea lor până la retragerea din decembrie 2014, urmând apoi alte genuri de acţiune (asistenţă, instruirea forţelor locale), fireşte, cu efortul financiar aferent. Spre ghinionul lui, premierul Victor Ponta i-a... furat chitfeaua, plecând el într-o vizită-fulger la militarii români din Afganistan.
Nu se întrevede câtuşi de puţin elucidarea conflictului Ponta - Băsescu. Până şi la Chicago, cu ostentaţie şi gesturi bune la mahala, preşedintele a ţinut morţiş să arate că el e piua întâi, iar miniştrii români pot fi ignoraţi sau trataţi de el ca nişte momâi. N-ar trebui trecut cu uşurinţă nici peste lejeritatea cu care Traian Băsescu uzează de termeni care, mai ales în relaţiile externe, nu sunt chiar recomandabili. Când e vorba de tratate şi parteneriate, cuvinte ca "definitiv" sau "perenitate", ca nişte chingi asumate pentru veşnicie, nu-şi prea au rostul, putând fi evitate printr-un limbaj mult mai elegant şi mai elastic.
Faptul că premierul părea că ar fi cedat, anunţând că, pe 23 mai, la Bruxelles va merge preşedintele, că tot nu se reprezintă decât pe sine însuşi, iar respectiva reuniune a Consiliului European nu va aborda chestiuni economice care să angajeze Guvernul, nu a fost câtuşi de puţin un real armistiţiu. Dimpotrivă, diferendumul s-a acutizat şi instituţionalizat, Ponta precizând apoi că, în numele Cabinetului, va solicita Parlamentului să tranşeze chestiunea mandatului şi reprezentării nu doar la 28 iunie, ci şi ulterior. Mai mult, şi îi dau dreptate, a negat o eventuală implicare a Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât implantatul acolo al Preşedinţiei, chiar preşedintele CCR, August
