Odată cu ieşirea din iarnă, parcă întreaga Românie a intrat la apă. E o altă ţară – şi nu seamănă deloc cu România mea.
Numai ce s-au topit zăpezile, că, de sub zloată, a ieşit la iveală un monstru peticit din resturi. Murdar, strâmb, nedrept, corupt şi găunos. Nu-i chiar un monstru, e o ţară veche, a altora, mai puternici şi mai bazaţi. Realitatea pe care ne-am străduit, de bine, de rău, s-o îngropăm a reînviat în forţă nu numai în memoria noastră, dar ne-a devenit conştiinţă cotidiană. Aşa, peste noapte! Cuvintele „nu se poate" tropăie iarăşi, vesele, prin vocabularul nostru (tovarăşi!). Ce s-a putut întâmpla într-un răstimp atât de scurt?
Dacă lăsăm deoparte criza mondială (cum ar veni, cauza obiectivă), e evident că România pluteşte în derivă. O derivă cu atât mai îngrozitoare cu cât autorităţile o miros, o adulmecă, o percep, dar nu pot s-o rezolve. Tot omul cu capul pe umeri ştie că, în perioada imediat următoare, vor urma curbele de sacrificiu. Toţi ştiu, cu excepţia guvernului, care se încurcă în declaraţii contradictorii.
Ne e clar că din resurse proprii nu se poate asigura finanţarea minimală - şi e musai să întindem, din nou, mâna către FMI. Guleraşele albe de-acolo pricep şi ele, în sfârşit, că politicile lor restrictive n-au dus niciodată la salvarea vreunei economii. De aceea, acceptă cu jumătate de gură că au zbârcit-o (încă o dată) cu evaluarea crizei. Nu e clar, însă, de ce poporul (aşa prost/fraier/naiv cum e) nu e informat corect despre adevărata situaţie. De ce e aburit cu statistici şi afirmaţii burleşti... Poate să nu se producă panică. O fi şi asta o tehnică guvernamentală.
Azi e evident că politicile schiloade de anul trecut n-au folosit nici cât frecţia „Diana" la piciorul de lemn. Acum, da, e clar, dar guvernul face în continuare politica struţului. Nu mi-e greu să vizualizez o şedinţă-model la Palatul Victo
