În orice discuţie cu un intelectual trecut de prima tinereţe, cuvântul bibliotecă, indiferent în ce context e rostit, reorientează dialogul către o întrebare pe care şi-o pun foarte mulţi: Ce o să se aleagă din bibliotecile noastre personale?
Copiii nu mai sunt interesaţi de cărţile pe care le-au adunat părinţii, anticarii sunt extrem de selectivi când e să cumpere cărţi din bibliotecile de apartament, majoritatea cărţilor de căpătâi au fost reeditate în condiţii tehnice superioare, iar lumea nu mai citeşte ca altădată. Mai bine zis, lumea nu mai citeşte ce se citea altădată.
Normal ar fi să ne obişnuim cu gândul că bibliotecile personale de aceea se şi cheamă aşa, că sunt alcătuite pentru formaţia individuală. Şi că, în esenţă, au fost şi rămân bunuri de unică folosinţă. Vor avea acelaşi destin ca şi celelalte lucruri de folosinţă unică şi de familie. Diferenţa e la funcţie. Obiectele din casă pierd din calităţi pe măsură ce ne slujim de ele, pe când cărţile pot fi citite încă de zeci de persoane, iar uzura fizică să nu conteze prea mult. Spiritul are această virtute, că sporeşte o dată ce se distribuie. Spiritul produce spirit doar prin consum intens. N-ar trebui să ne preocupe prea tare soarta bibliotecilor personale. Şi-au terminat treaba, ne-au făcut mai deştepţi, ne-au rotunjit minţile, ne-au ameliorat simţirea, au fost în permanenţă un reper sigur în viaţa nesigură de zi cu zi.
Ca şi icoana, biblioteca personală are o seamă de rosturi asupra cărora nu te întrebi. E suficient că se întreabă mulţi alţii şi că răspunsurile se răsfrâng şi asupra minţii tale, chiar dacă nu le conştientizezi. Multe altele se răsfrâng prin înţeles asupra minţilor noastre fără să le conştientizăm sensul. Bunăoară, duhul clădirilor pe lângă care trecem zilnic.
Nu e creştineşte să ne fie milă de cărţile pe care nu le mai vrea nimeni. Iub
