Se termină: satul Sărăceni îşi înfrînge renumele. Popa Tanda în trei cuvinte: un popă, în sfîrşit, tace şi face.

Povestea: ieşit de pe băncile învăţăturii, Popa Trandafir revine în satul unde s-a născut, Butucani. Îşi vede de treaba lui preoţească, dar prea cu sîrg, vrînd să schimbe lumea cu vorba. Îl supără ce vede în sat şi încet-încet spune omului verde-n faţă despre ticăloşiile lui. E, asta mai mult deranjează. Şi, nici una, nici două, butucănenii uită că taică-su era dascălul care le cînta dumnezeieşte de-şi dregea gîtul cu murături şi gălbenuş de ou, uită că Popa Trandafir e tînăr, cu copii şi nevastă. Vorbele alea, tot mai des auzite şi în van rostogolite în minţile lor, de bine spuse, dar rău înţelese, îi fac pe săteni să-l pîrască protopopului. Protopopul nu stă mult pe gînduri şi-l surghiuneşte pe Popa Trandafir într-un sat ca vai de el: Sărăceni. Oamenii aici sînt aşezaţi în Valea Seacă, peste Rîpoasa, în calea capricioasei Rapiţe, o apă ce se revarsă pe neaşteptate de nu poţi cultiva vreo cereală, nu poţi gîndi la viitor. Şi atunci şi satul e neaşezat, sărăcenii muncind de dimineaţă pînă seara prin alte părţi, neavînd timp şi chef de casele şi gospodăriile lor. Şi cum nu există o viaţă aşezată, nu există nici rod. Popa Trandafir un lucru vede " că e sărac lipit, că familia i se înmulţeşte, că sărăcanii tot sărăcani sînt. Şi atunci continuă să greşească spunîndu-şi verde-n faţă supărarea lui pe sat, supărarea lui pe traiul ce-l duce. Dacă oamenii nu-i vin în biserică, se duce el la oameni şi-i ocărăşte, şi dacă nici cu ocara nu merge, vine cu ironiile. Mişcaţi, sărăcenii reacţionează ca butucenii. Se plîng superiorului, iar protopopul îşi trage de urechi trimisul. Popa Trandafir, ce să facă, amărît se întoarce-n casa lui şi o priveşte cum e: găurită, fără gard. Popa trăia şi el în felul satului. Şi-atunci îşi vede vîrful lungului nas şi-şi refac