În general, noi, femeile, după ce ne vedem cu sacii-n căruţa căsniciei, ne cam culcăm pe-o ureche! La umbra certificatului de căsătorie, fiecare îşi găseşte câte un culcuş călduţ, considerându-şi bărbatul proaspăt achiziţionat drept o pradă pe vecie! Ca atare, romantismul este atârnat în cui, fluturii din stomac sunt clasaţi în insectare definitive, iar grija de a-i fi pe plac iubitului se transformă în obsesia de a-l vedea îndeplinind docil liste de cumpărături, pomelnice de sarcini casnice, atribuţii scrise şi nescrise pe care istoria le-a aşezat, generoasă, în cârca celui pe care tot ea l-a numit „stâlpul casei”.

„Cine e, oare, femeia de lângă mine?”, ajung bărbaţii să se întrebe curând după noaptea nunţii... În locul buclelor altădată atent studiate în oglindă se instalează comod bigudiurile la vedere, fardurile până mai ieri măiastru combinate sunt înlocuite cu creme unsuroase, mirosul de ceapă detronează parfumurile fine, rochiţele sexy sunt exilate în şifoniere, luându-le locul desuete halate de stambă cu tivul descusut.

Iar ei, bărbaţii, victime ale farmecelor noastre feminine dezlănţuite, privesc neputincioşi la metamorfoza uluitoare a femeii de lângă ei, ajungând să tânjească, uneori în van, după o vorbă drăgăstoasă, o mângâiere tandră, un „te iubesc” susurat lângă lobul urechii...

Apocalipsa iubirii se declanşează total, în momentul în care în familie îşi face apariţia „al treilea”, ultimul venit şi cel mai important, cel care, la cele trei kilograme ale sale şi jumătatea de metru ascunsă în scutece, reuşeşte să devină brusc centrul Universului, confiscând-o total pe femeia iubită, care ajunge să uite cu desăvârşire că verigheta nu e un simplu obiect de podoabă, ci simbolul unei iubiri, atât de înflăcărată odinioară.

Şi uite-aşa, în căsnicii se instalează rutina, indiferenţa, platitudinile, banalul, n