Nu căutaţi în stele nefericirea românească. Nu suntem mai cu moţ, dar nici mai proşti decât alţii. Altceva ne lipseşte.
Am un prieten care s-a stabilit în Germania acum treizeci de ani. De când cu schimbarea de regim a României, revine periodic în ţară, pentru lungi perioade.
Dorul de locurile copilăriei nu îl lasă să plece de tot. E furios pe neseriozitatea şi delăsarea româneşti. Când e să-şi rezolve vreo problemă, se întoarce un pachet de nervi: şi-a pierdut timpul încercând să trateze orice cu funcţionarii. Dar s-a adaptat la cutuma locului: mai dă tu, jupâne, mai lasă române. Ne-am întâlnit la Vama Veche. Din vorbă-n vorbă, am ajuns la murdăria locului. Plaja, plină de mucuri de ţigări, de pet-uri şi pungi slinoase. Străzile, acoperite de gunoaie, cioburi, borâturi şi deşeuri umane organice (ca să nu le spun altfel). Casele, construite alandala, urât, în duşmănie, fără niciun Dumnezeu, numai cât să ofere o cazare minimalistă, neconfortabile, urâte ca porcu', dar profitabile.
De cincisprezece ani de când vine non-stop la Vama Veche, s-a străduit să schimbe lumea din jur. A strâns gunoaie. A atras atenţia celor din jur dacă făceau mizerie. A reclamat la Poliţie scandalurile din zori. Cică a schimbat comportamentul a douăzeci şi cinci de oameni care, la rândul lor, vor fi convins sau educat alţi oameni la rândul lor... Am avut nefericita idee să-l întreb dacă rezultatele muncii lui educative au avut un rezultat palpabil, dacă Vama e mai curată azi decât în urmă cu zece ani. Nu. L-am întrebat dacă nenumăratele iniţiative de salvare a localităţii de civilizaţia demolatoare şi alienantă au schimbat ceva în specificul locului. Nu. Azi, Vama Veche (ştiu că mă repet) e un loc de o urâţenie meschină şi agresivă, sufocându-ţi zilele de... vacanţă.
Ca orice român sadea, sunt sceptic şi deduc că doar legile şi coerciţia vor ameliora standardele.
