În urmă cu 77 de ani, pe scena Operei Garnier din Paris, compozitorul George Enescu îşi vedea îndeplinit un vis: opera „Oedipe”, pe care i-o dedica soţiei sale, Maruca, avea premiera mondială. Două decenii mai târziu, în 1958, spectacolul era prezentat publicului din România în cadrul primei ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Peste alţi încă 55 de ani, la Bucureşti, într-o seară de septembrie, spectatorii au aplaudat din nou, în picioare, creaţia marelui artist. Cumva, după sute de reprezentaţii, „Oedip” rămâne la fel de viu şi sensibil ca în martie 1936, când era pus în scenă în capitala Franţei.
Spectacolul găzduit joi seara de Opera Naţională din Bucureşti a făcut parte din agenda celei de-a XXI-a ediţii a Festivalului dedicat lui George Enescu. Producţia de a cărei regie s-a ocupat Anda Tăbăcaru Hogea se joacă pe scena ONB de trei ani, însă de data aceasta Adrian Morar – şi nu Tiberiu Soare – a ţinut în mână bagheta.
Angajat al Operei Naţionale din Cluj, acesta s-a aflat pentru prima dată în postura de a dirija „Oedipe” în Capitală. Mărturiseşte însă că a lucrat foarte bine cu artiştii din Bucureşti.
„Enescu a transmis către realizatori o concepţie fermă despre modul în care doreşte să i se interpreteze opera. Muzicienii acestei instituţii (ONB, n. red), de pe scenă şi din fosă, înţeleg pe deplin mesajul lui Enescu”, a spus Morar.
Probabil că a avut dreptate, având în vedere că spectacolul a fost aplaudat la scenă deschisă şi de data aceasta, în ciuda unor mici probleme tehnice, întâmpinate în prima parte.
Coregrafia gândită de Răzvan Mazilu, decorul uşor atipic operei – reconfigurat mai mult prin schimbarea luminilor şi nu prin introducerea în scenă a unor elemente noi – şi, bineînţeles, muzica au creat un soi de „crescendo emoţional”.
Un debut cald al spectacolului, amplificat în actele următoare ale t