Cătălina are trup de copil şi minte de om înţelept. De când se ştie, de 36 de ani, trăieşte cu stigmatul handicapului pe care îl poartă. Statul îi trimite prin poştă 270 de lei şi consideră, lună de lună, că şi-au făcut datoria. Se face că nu ştie că oamenilor, asemenea fetei ce nu poate să facă un pas fără ajutor, li se refuză dreptul de a merge la o facultate, de a fi independenţi, de a putea să aibă un calculator, de a merge măcar o zi, la mare sau la munte, de a putea să zâmbească fără ca în ochii ce vor să pară puternici, să nu se zărească şi-o lacrimă. O dată cu criza economică, fata are însă, o altă temere: dacă banii aceia, şi aşa săraci, se vor împuţina sau vor dispărea cu totul?
La început, i-am aflat scrisul. Curat, caligrafic, ca de şcolăriţă, aşternut pe o foaie trimisă la redacţie. "Nu am pregătirea necesară, de aceea vă rog pe dumneavoastră să mă ajutaţi să facem o scrisoare pe care să o trimitem Comisiei de petiţii a Parlamentului European, pentru a arăta lumii întregi cum într-o ţară membră a Uniunii Europene, cu o economie despre care se spunea că duduie în 2008, o persoană trăieşte cu 200 şi ceva de lei pe lună. Nu înţeleg de ce Autoritatea Naţională a Persoanelor cu Handicap nu luptă pentru interesele noastre, ale oamenilor loviţi de un handicap. Poate împreună reuşim să spargem acest balon de gheaţă în care sunt ţinute de statul român persoanele cu dizabilităţi, în sufletul cărora sunt adunate atâtea suferinţe şi atâta umilinţă din partea celor din jur". Sunt cuvintele Cătălinei, ale unei tinere ce suferă de la naştere de distrofie osoasă polimorfă.
"SUNT PREA MICĂ CA SĂ POT SCHIMBA CEVA!"
Fata are 36 de ani şi înălţimea unui ţânc de 4-5 ani. Dacă depăşeşte 50 de cm. Se sprjină într-un băţ. Tatăl său i l-a rupt din grădină, l-a şlefuit bine şi de-atunci greutatea corpului său se împarte între parul acela şi