Acum câţiva ani, de ziua mea, am primit cadou o icoană. Pe spate avea o etichetă pe care scria de mână Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena. Pe faţă erau înfăţişate două figuri, ambele cu barbă. Nu sunt convins că am stabilit exact până azi identitatea personajelor.
Sigur că greşala inocentă a unui distrat şi evlavios vânzător de obiecte de cult ar putea fi subiect de glume cel puţin nesărate, dacă nu chiar deochiate. Dar nu asta ne interesează. Sfinţii, sunt convins, gustă un astfel de episod.
Mi-am amintit de asta pregătindu-mă să-mi sun prietenii constantini, costeli, costici, costini, tintini, elene, leane, ilene cosânzeane, lenuţe, nuţici etc. Şi să profit de moment ca să comentez cu venin canonizările din România zilelor noastre.
Pe scurt, despre împăratul Constantin legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul unei bătălii importante, a văzut pe cer, în plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, care avea inscripţia: „in hoc signo vinces” – „prin acest semn vei birui”. În timpul nopţii i s-ar fi arătat în vis însuşi Iisus Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile soldaţilor săi. Constantin a procedat întocmai şi a câştigat bătălia. Apoi, prin Edictul de la Milano din 313, creştinismul a ajuns să fie recunoscut de stat.
Împărăteasa Elena a fost mama împăratului Constantin cel Mare. I se atribuie găsirea Sfintei Cruci a lui Hristos şi a rămăşiţelor celor trei magi. Se spune că în timp ce era în pelerinaj, a văzut nişte oameni care duceau un mort pe o colina unde erau trei cruci, apropiindu-l de fiecare dintre ele. Ajungând la ultima, când mortul a atins crucea, a înviat. Aşa a fost descoperită crucea pe care a fost răstignit Hristos.
Dincolo de frumuseţea legendelor (tocmai spun un truism), momentul constituie un punct de cotitură în istoria creştinismului. Ceea ce, dincolo de di
