Întotdeauna am fost surprins de faptul că Vladimir Tismăneanu a părut să agreeze cu delicii formula risca(n)tă lui oferită de Mircea Cărtărescu, de ordinul superlativului, într-o conceptualizare pretins politologică, pe coperta a IV-a a cărţii „Stalinism pentru eternitate“: un Marcel Proust al comunismului românesc. De ce ar avea nevoie Vladimir Tismăneanu, un gânditor liberal antitotalitar, să se simtă tratat astfel, în termenii unui totalitarism metaforic şi comparativ – nu pricep.
Mi-am spus că, poate, pentru că e şi el om, cu sensibilitatea şi slăbiciunile sale care îl fac să adere la acest tip de „evaluări“ de care lumea românească nu duce lipsă. Căci una e ce spune despre tine, în SUA, un ideolog cunoscător al subteranelor politicii mondiale precum Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, şi alta e ce crede – mai mult idilic decât ideatic – un scriitor român printre ai cărui favoriţi se numără şi autorul „Timpului regăsit“. Numai că una e descrierea vanităţii şi a splendorilor foburgului St. Germain, cu toţi acei baroni Charlus şi conţi de Guermantes, ca şi fetele în floare din câmpia cu tufe de păducel a Combray-ului, şi alta e să iniţiezi o arheologie a terorii unui partid internaţionalist născut din ordinul Moscovei şi resentimentul unui proletariat care-l citea prost până şi pe Marx. E o diferenţă de „lectură“, dacă vreţi.
Mai degrabă decât un Proust al comunismului românesc de mahala (din Primăverii, orişicât), Vladimir Tismăneanu este şeful de şcoală al cercetării fenomenului infracţional comunist, cu armele unei cunoaşteri din care nu lipseşte nici măcar re-cunoaşterea faptului că a făcut cândva parte din acea lume pe care o evocă, o descrie şi o analizează necruţător. Şi totuşi, Vladimir Tismăneanu nu este un apostat, ci un cercetător credibil care denunţă impostura unei lumi din care a avut
