Românii mei au uitat de sărăcie, de suferinţă, de foame şi se ceartă între ei, cu duşmănie, cu ochii injectaţi de ură, crezând că a susţine pe vreunul dintre cei doi candidaţi la funcţia de şef al statului ar fi o virtute pentru care vor fi răsplătiţi, după 6 decembrie, cu fericirea! Suntem un popor dezbinat în două gloate de furioşi, iar România a devenit un sanatoriu de boli mintale, în care bolnavii au fost lăsaţi în voia lor, să se hăcuiască prin saloane. Politicienii-vampiri, însetaţi după sângele avuţiei naţionale, bântuie deasupra capetelor noastre, se bat între ei pentru pradă şi ne spurcă viaţa. A fi român mai înseamnă doar a fi o victimă sigură pentru haitele de lupi din PD-L, PSD sau PNL. Prezentul nostru este întunericul adânc al deznădejdii. Atunci când prezentul devine prea întunecat, atunci când nevrednicia mea sau a semenilor mei mă cuprinde şi mă otrăveşte, eu caut scăparea în trecut. Un trecut pe care îl ignorăm şi îl aşezăm, cu inconştienţă, în debaraua istoriei noastre, pradă uitării şi întunericului. Am călătorit în acest trecut în încercarea de a afla cum era România lui Eminescu, poetul sufletului românesc. Poate că doar aşa vom înţelege de unde vine blestemul care a căzut peste vieţile noastre şi ale copiilor noştri, acest chin nesfârşit, aşteptarea zadarnică a clipei de fericire.

Ne spune Eminescu: „Azi avem cele mai înaintate instituţii: control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale etc. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău! Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră. Vom avea de acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; liber