O ducem greu. Dramatic este însă faptul că vom continua, o vreme, s-o ducem greu. Se vor mai închide fabrici, va mai creşte şomajul, se vor găsi cu dificultate locuri de muncă. Vedem însă şi câteva ferestre deschise: preţurile nu vor mai exploda, cursul de schimb va rămâne stabil, iar economia reală va începe, vrând-nevrând, să se întoarcă cu faţa spre piaţă.
Dar fără o înnoire radicală a comportamentului companiilor, investitorilor, comercianţilor şi salariaţilor, prin grăbirea reformelor, nu vom ieşi din recesiuni. Şi nici nu vom ajunge la o altă structură a bugetului, radical schimbată.
O restructurare în materie bugetară a devenit obligatorie. Fiindcă bugetul ţării a rătăcit drumul. Nu de-acum, ci de multă vreme. Acum însă afundarea în eroare e atât de mare, bolile bugetului sunt atât de grave încât o operaţie radicală nu mai poate fi evitată.
Cum am ajuns aici? Cauzele sunt numeroase. Iar fraudarea bugetului e una dintre ele. Paradoxal însă, principala cauză are la bază dorinţa clasei politice de a face un bine populaţiei. I-a făcut însă rău, pentru că în loc să fi forţat lucrurile şi să fi administrat în politica fiscală medicamente amare, dar dătătoare de sănătate, clasa politică n-a făcut altceva decât să lungească bolile economiei în general şi ale bugetului în special. Acum a venit vremea unor măsuri extrem de dureroase. De ce s-a preferat lungirea bolii? De teamă că prin radicalizarea reformelor s-ar ajunge la injustiţie socială, cauzată de polarizarea bogăţiei.
Dar lungirea bolii a indus o şi mai dură injustiţie: sărăcirea majorităţii populaţiei. Adepţii gradualismului au sperat ceva şi au ajuns la altceva. Speranţa lor că astfel va funcţiona protecţia socială s-a dovedit a fi un rău sfetnic. Viaţa n-a curs ca în vise, ci pe făgaşul ei real. Societatea românească a epuizat o bună parte din resurse într-o încercare d