Nu toată lumea ia premii la Cannes sau la Berlin în cinematografia românească. Şi nu toţi sunt regizori. Există actori, producători, scenarişti, directori de imagine, monteuri, sunetişti, scenografi, compozitori, artişti ai machiajului pentru care premiile Gopo sunt visul şi răsplata muncii lor, de multe ori de înaltă calitate, adunată într-un film.

Pentru toţi concurenţii înscrişi anul acesta în competiţia omuleţilor de aur, prezenţa ultimului film al lui Cristian Mungiu ar fi fost o onoare. Fiecare statuetă, la orice categorie, ar fi cântărit mai greu, ar fi fost mai strălucitoare, cu Mungiu în concurs.

Dincolo de câştigători şi învinşi, festivitatea premiilor Gopo înseamnă un moment împreună al breslei cinematografice din România. O seară în care creatorii români de cinema sunt vizibili şi în ochii românilor, nu numai ai străinilor. Este un neprost obicei, care se opune destrămării breslei cineaştilor, fapt întâmplat, de pildă, cu cea a jurnaliştilor, care nu mai au o organizaţie profesională reprezentativă, nu mai au premii anuale, nu mai nasc tradiţie, prestând fiecare pentru sine la locul de muncă.

Domnul Mungiu a dorit ca filmul său, premiat la Cannes, nu numai să nu fie înscris în concursul premiilor Gopo, dar să nu fie nici măcar pomenit, la nicio categorie, în nicio situaţie legată de această manifestare.

Ca şi cum n-ar exista.

Gestul d-sale nu vine din senin. În primăvara anului trecut, a refuzat să arate „După forme de relief” (îi spun aşa ca să respect dorinţa d-lui Mungiu) la TIFF, importantul festival cinematografic al Clujului şi Sibiului, aflat pe harta internaţională a filmului. În schimb, l-a adus toamna, în festivalul său „Les films de Cannes à Bucarest”, numai, fireşte, alături de pelicule străine.

Producătorilor emisiunii CineTePrinde, pe care o realizez la ProCinema şi în care au fost prezentate, de-a l