Am auzit de nenumărate ori spunîndu-se despre Ceauşescu, chiar şi în ultimii ani ai regimului comunist, că el, săracul, ar fi fost un om bun, dacă n-ar fi fost Ea (sinistra!) la mijloc, că el avea cele mai bune intenţii, dar ba Ea, ba Partidul, ba Securitatea l-a împiedicat să fie conducătorul providenţial cum se anunţa încă din 1965, de la preluarea mandatului, sau, şi mai pregnant, din 1968, cînd a fost singurul lider al unei ţări comuniste care a refuzat să-şi trimită trupele în Cehoslovacia. Valul de simpatie populară pe care l-a declanşat refuzul lui Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei explică, de altfel, adeziunea multor intelectuali la Partidul Comunist şi la politica secretarului său general şi oferă, în acelaşi timp, o posibilă cheie de lectură pentru ceea ce a însemnat, pentru intelectualitatea românească, „rezistenţa prin cultură“. Chiar dacă vremurile şi oamenii s-au schimbat, unele reflexe condiţionate, precum şi unele atitudini – pe care le credeam a fi efectele regimului totalitar – se regăsesc acum, în condiţii de deplină libertate a gîndirii şi a cuvîntului, în multe dintre luările de poziţie ale intelectualilor „arondaţi“ Palatului Cotroceni. Nu e prima oară, în ultimii doi ani, cînd aceştia se străduiesc, cu asupra de măsură, să explice, să scuze şi să justifice ceea ce e de sancţionat în comportamentul actualului preşedinte al ţării. Dar modul în care unii dintre ei au înţeles să reacţioneze după trocul PDL-PRM, în urma căruia Vadim Tudor a fost ajutat să rămînă vicepreşedinte al Senatului, configurează un registru stilistic ce merge de la encomionul deşănţat la adresa liderului salvator la filipica patetică împotriva tuturor mişeilor care, prin acţiunile lor necugetate, întinează imaginea Şefului (care pluteşte, în viziunea unor comentatori, ca Duhul Sfînt pe deasupra apelor tulburi ale politicii autohtone). Exemple? Presa