Aleea care urcă dealul există, aşa cum o cunoşteam pînă acum, din 1931, cînd acolo sus era Camera Deputaţilor (arhitect Maimaroglu), devenită Marea Adunare Naţională şi luată acum în stăpînire de către feţele bisericeşti. În partea de jos se găsea crucea lui papa Brâncoveanu, înfiptă de către Constantin-Vodă întru pomenirea tatălui său pe care soldăţimea răsculată îl tăiase în bucăţi în 1654, lăsîndu-l orfan de la naştere pe viitorul domn. Acest monument istoric a fost sfărîmat de un camion care trecea în goană pe acolo, dar, după o vreme, a apărut în acelaşi loc o bună copie de piatră cu inscripţia săpată în slove chirilice "ca la carte". De jos şi pînă sus, la poarta turnului-clopotniţă pe unde a trecut trăsura cu Barbu Catargiu atunci cînd un necunoscut l-a împuşcat, drumul era liber şi drept.

Ei, pe la jumătatea povîrnişului, a răsărit un Cuza de bronz, cu o sabie cît el de mare.

De ce? Fiindcă, în ianuarie 1859, alegerea lui ca domn al Ţării Româneşti, la cîteva zile după ce fusese ales în Moldova, a pus bazele Unirii Principatelor, nu în altă parte, ci chiar pe dealul acesta. Relaţiile lui Alexandru Ioan I cu Biserica n-au fost dintre cele mai bune. O fi adevărat sau nu că el şi Kogălniceanu s-au gîndit şi la altă Unire, aceea cu Roma, spre a cîştiga prin trecerea la greco-catolicism recunoaşterea europeană a transformărilor revoluţionare pe care ei le-au îndeplinit, oricum conflictul cu mitropolitul Sofronie Miclescu şi depunerea acestui prelat, precum şi secularizarea averilor mînăstireşti nu aveau cum să-i cîştige domnitorului recunoştinţa clerului ortodox. Cuza are, de o sută de ani, statuie la Iaşi. Dacă trebuia neapărat una şi la Bucureşti, se putea găsi pentru ea un loc mai potrivit.

Încă o statuie a apărut ceva mai jos, încărcînd peste măsură perspectiva, şi, văzută de la distanţă, nu izbuteam să ghicesc a cui este. Un moşneag b