Fimele lui Segiu Nicolaescu au sedus multi tineri, au prostit, de fapt, nu putini naivi. Au "educat" tineretul, ca sarcina de partid, rasplatita, nu am nici o indoiala, cu generozitate. Mai grav este ca regizorul nu pregeta astazi sa dea lectii de moralitate de cite ori i se iveste ocazia, uitind ca in filmele sale pina si moartea devenise instrument de propaganda. Nu stiu cum se face ca, desi deschid rar, din ce in ce mai rar televizorul si de obicei doar pe canalele de sport cind se transmite vreun meci, am ghinionul sa dau, cind (vorba ceea:) zapez, peste personaje pe care le antipatizez consecvent. In ultimele citeva zile, un personaj mi-a iesit in cale cu insistenta, parca pentru a-mi face in ciuda: regizorul uns cu toate alifiile, singurul care a reusit sa faca filme copios finantate si despre eroismul comunistilor, si despre ticalosia lor: Sergiu Nicolaescu. Si, daca tinem cont ca a fost, culmea ironiei, seful unei comisii care trebuia sa ofere, la ordinul lui Ion Iliescu, raspunsuri la marile intrebari legate de crimele din timpul revolutiei din 1989, el a devenit si regizor al revoltei de acum 20 de ani. M-a frapat de mic un amanunt prezent in mai toate filmele sale: cum mor protagonistii sai. Niciodata simplu, decent; ei au parte de o moarte prelungita, pentru a apuca sa rosteasca morala fabulei, ideologica ori pur si simplu timpita prin evidenta ei. In ciuda faptului ca, de ce sa nu o recunosc, in copilarie derularea trupelor si ciocnirile militare din productiile oficiale realizate de "revolutionarul" nostru artist ma atrageau, scenele finale ma plictiseau de moarte. Eu voiam, ca orice baietel care se viseaza erou, actiune, capete taiate, miini retezate (si sint, slava Domnului, destule in productiile lui Nicolaescu, pina si filmul despre François Villon e plin de asa ceva), iar el imi livra pilde retorice, patetice, menite sa stoarca lacrimi si sa indemn