Nea Mitica umbla cu niste scule printre maruntaiele ex-boschetarului. Apoi brusc ii scoate inima. Mi-o arata, rasucind-o in mina sub globul electric albicios. Cind cobor la subsol spre sala de disectie, imi dau seama ce prostie am facut lacomindu-ma la oua si costita. O duhoare ingrozitoare de putrefactie si fecale, pe care nici mirosul intepator de formol, nici un dezinfectant din lume n-o poate stavili, imi chirceste deodata stomacul. Nea Mitica - tot asa cum il stiam: cu pislari, cu fesul cacaniu si cu bundita pe dedesubtul halatului la fel de cacaniu. Asezat pe o masa din acelea pe care se pun mortii, infuleca niste cirnati de oaie cu piine si rosii: - A, domnu' ziarist! Bine ati venit pe la noi, imi zice cu gura plina. Bai, Relule, ia impinge pe ala la o parte si fa loc lu' domnu' ziarist. „Ala" se pare ca e un mort intins pe o masa placata cu mozaic si acoperit cu un cearsaf murdar fluturat de ventilatorul astmatic din tavan. Relu, un pirpiriu cam tuciuriu, cu capul ca un ou de strut, care impingea cu un teu inspre canal apa cafenie de pe jos, lasa teul, se apropie si incepe sa hitine mortul, incercind sa-l dea mai la margine: - 'Zda mamii lui, ca greu ii! face pirpiriul. - Lasa, nea Mitica, ca stau in picioare. Scot sticla de votca si i-o ofer. Ma gindesc ca poate mi-a da si mie un pahar, caci simt cum stomacul mi s-a ridicat in git. Dar nea Mitica e la fel de subtil ca un cap in gura. Se apuca sa rida ca proasta-n Hala: - Ha-ha-haaa! Nu vrei sa stai linga mort. Ti-e frica de mort, ai? - Nu mi-e frica, dar... orisicit. - Nu trebuie sa-ti fie frica de morti. Mortii-s cei mai cuminti oameni, mai cuminti ca aia vii. Mortii nu fura, nu inseala, nu-ti dau in cap, nu curvesc. Unde-i pui, acolo stau, nu fug, nu te parasesc. Uite, un mort i-ar trebui nevesti-mii: asta s-ar tine de casa. Nu s-ar duce dupa tigari si s-ar intoarce beat tocmai la miezul noptii. Ha-ha-haaa