La 82 de ani, Teodor Vârgolici socoteşte că a venit timpul să poarte un dialog cu sine însuşi, un dialog făcut public, vreau să spun, astfel cum ni-l oferă în cartea sa recentă: Dialog cu mine însumi (Editura Muzeul Literaturii Române, 2012).

Cititorii mai vechi ai lui Vârgolici, printre care mă număr, obişnuiţi cu stilul mai degrabă alb al cercetătorului literar, voit impersonal prea adesea, preocupat, înainte de toate, să nu trădeze spiritul exactităţii, acei cititori vechi, aşadar, vor observa deosebirea: cel care vorbeşte acum despre sine şi despre întâmplări şi oameni care l-au marcat este volubil şi expansiv, dispus să transmită textului o emoţie pe care altădată o jugula. Sunt pagini dintre cele mai pline de căldură din câte a scris Vârgolici, acestea care ne trimit în lumea îndepărtatei copilării şi adolescenţe, în proximitatea celor doi părinţi, a tatălui, vrednic slujitor, ca preot, al bisericii din Valea Cânepii şi, mai târziu, al alteia din Brăila, a mamei, învăţătoarea dedicată instruirii copiilor pe care îi învaţă nu doar carte, ci şi jocuri şi cântece, ea însăşi cântând „discret la vioară”.

Căldura specială a tonului o vom percepe încă mai vie în paginile de evocare a Brăilei, expresie a unei legături culturale şi sufleteşti din care Vârgolici nu face o taină. Dimpotrivă. „Cu oraşul Brăila – va scrie – m-am contopit cu întreaga fiinţă, în cuget şi simţire”. Este ceea ce îl şi face să lanseze, parafrazându-l pe Miron Costin, sintagma de neamul brăilenilor, o „rasă umană” căreia îi aparţine, un motiv de satisfacţie neascunsă.

Nu fac la rândul meu un secret din faptul că nutresc sentimente asemănătoare, brăilean şi filobră ilean ca şi Vârgolici, pe urmele căruia, pe o porţiune a vieţii, pot spune că am şi mers. Când era elev în clasa a opta (ultima) a Liceului „Nicolae Bălcescu”, eram şi eu, intrat cu examen, în clasa întâi. Ceea