Zilele trecute s-a scurs un an de la moartea lui Emil Iordache. Gindindu-ma la el, imi revine mereu in minte ultima noastra intilnire. "Timpul s-aduna-n urma mea... ma intunec" - aceasta sintagma eminesciana, grea ca o picatura de mercur ce-ti luneca prin palma, imi revine in minte de fiecare data cind ma gindesc la moartea unui prieten, a unui vecin sau a unei simple "cunostinte". Generatia parintilor nostri aproape s-a stins, generatia din fata noastra si-a rarit rindruile, multi cei din leatul meu si-au gasit vecinic salas in lumea umbrelor, ba chiar si cei care ne urmeaza incep sa dea semne de "oboseala"... Scriu aceste rinduri cu stringere de inima. Ele constituie un fel de preambul la cele ce urmeaza... Zilele trecute s-a scurs un an de la moartea lui Emil Iordache. Gindindu-ma la el, imi revine mereu in minte ultima noastra intilnire. Era un inceput de octombrie la fel de frumos ca cel de-acum. Abia incepuse anul universitar. Copoul gemea de tineri. Aerul nostalgic, copacii ruginii si forfota multimii te indemnau sa-ti pierzi vremea colindind aiurea pe strazi. Lucram la un proiect literar. Stiam ca daca ies din casa, ziua se va scurge fara sa mai pot insaila un rind. Si asa era. Ceva totusi ma impingea sa ma ridic de la masa de lucru. Mai aveam de onorat o invitatie: promisesem sa vin la o serata literara dedicata lui Serghei Esenin, organizata de comunitatea rusilor de rit vechi si de biblioteca orasului Tulcea. Aveam sa pierd doua zile, doua zile in care as fi putut - calculasem deja - sa scriu atitea si atitea semne. Totusi, gindul unei calatorii in Delta ma ispitea din cale afara. Intinderile nesfirsite ape, fosnetul tainic al trestiilor, filfiitul aripilor unor pasari ma indemnau sa ma pregatesc de drum. Intr-una din plimbarile mele prin Copou m-am intilnit cu Emil Iordache. Din una in alta, i-am vorbit de serata de la Tulcea. Emil s-a aratat dispus sa ma