Un cunoscut jurnalist israelian, editorialist la Haaretz ("Glia"), Akiva Eldar, a invocat zilele acestea episodul care circulă de prin 2009, în care Sara Netanyahu povesteşte într-un grup de prieteni că, dacă soţul său Bibi şi-ar propune să candideze la preşedinţia Statelor Unite, ar câştiga-o uşor.
După fulminantul discurs în faţa Congresului american, care a ridicat sala în picioare şi a stârnit ovaţii, concluzia presei din Israel e quasi-unanimă: "americanii cumpără orice", "premierul a irosit şansa de a prezenta o viziune pentru pace".
Benjamin Netanyahu s-a întrecut pe sine: a reuşit, printr-o retorică dusă la paroxism, să nu spună nimic nou, să mişte auditoriul până la lacrimi invocând întreg arsenalul de metafore uzate (vezi cea cu David şi Goliat), promiţând "compromisuri dureroase" (fără să le numească, făcând doar o trimitere vagă la o prezumtivă cedare de teritorii pentru pace), emoţionându-se de propriile lui minciuni pioase. A declarat, fără să clipească: 650.000 de israelieni trăiesc îndărătul Liniei Verzi (cea trasată de graniţele din 1967). În realitate, nu sunt decât fix 304.569, după toate statisticile. Purtat de valul retoricii, a mai spus: "Dintre cei 300 de milioane de arabi din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, numai cetăţenii arabi din Israel se bucură de drepturi democratice reale". Fără comentarii, deşi s-au scris studii incendiare şi o bibliotecă de cărţi pe această temă.
Ce transmite, de fapt, premierul, îndărătul artificiilor stilistice? Că nu e de acord nici măcar cu ideea revenirii, la graniţele din 1967, din motive de securitate a ţării. Că nu va discuta cu Autoritatea Palestiniană, câtă vreme aceasta a semnat un pact de colaborare cu Hamas ("o Al-Qaeda în versiune palestiniană", care nu recunoaşte statul israelian). Faptul că Netanyahu a exclus categoric Hamas de la negocierile de pace (după ce, până nu demult, t
