În discursurile inaugurale ale organizatorilor evenimentelor sportive internaţionale se vorbeşte cu emfază despre pace şi prietenie între popoare, despre fair-play şi armonie. În realitate, în spatele tuturor spectacolelor sportive de anvergură se poate vedea – mai clar sau mai discret – o acerbă propagandă politică, o înverşunată competiţie de imagine, exploziile unor puternice pulsaţii naţionaliste, ideologice şi chiar rasiale. O regulă valabilă de-a lungul întregului secol al XX-lea, cu numeroase vârfuri de formă, de încrâncenare. Şi te întrebi atunci: când uneşte sportul? Şi când dezbină? Istoria sportului modern începe odată cu prima olimpiadă, organizată de baronul Pierre de Coubertin, în 1896, în speranţa că aceste jocuri sportive internaţionale vor contribui la pacea lumii, iar competiţia sportivă nu va fi afectată nici de rasa sportivilor, nici de religia acestora şi nici de politică. O utopie? Primul gest politic consemnat în cadrul unei competiţii olimpice a fost cel de la Jocurile olimpice intercalate de la Atena, din 1906: purtătorul drapelului SUA a refuzat în timpul ceremoniei de deschidere să-şi plece steagul în faţa regelui Eduard al VII-lea al Marii Britanii; era atât o sfidare americană şi irlandeză a monarhiei britanice, dar şi o critică făţişă la adresa faptului că steagul american nu fusese arborat pe stadion. Studiu de caz: Berlin, 1936 Decizia desfăşurării Jocurilor Olimpice de vară din 1936 la Berlin fusese luată de către Comitetul Olimpic Internaţional la 31 mai 1931, în semn de reintegrare a Germaniei în comunitatea internaţională după înfrângerea suferită în Primul Război Mondial. Iniţial, Hitler a privit cu oarecare indiferenţă perspectiva acestui eveniment internaţional, apreciind mult mai mult victoria la box, din 1936, a campionului german Max Schmeling asupra americanului de culoare Joe Louis, cel care va poza apoi pentru un poster de