Cu mai bine de patru decenii în urmă, student fiind la facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, descopeream, alătură de alţi colegi de generaţie, existenţialismul. Pasionaţi de literatură fiind, ne atrăgea mai ales varianta franceză a curentului, mai ales că, tot pe atunci, era în plină glorie polemica dintre "neg-antropologismul" lui Michel Foucault şi "pălăvrăgeala umanismului", sintagmă prin care se ridiculiza filosofia lui Jean Paul Sartre.
Aveam, pe atunci, un tânăr asistent la disciplina Istoria filosofiei, om de aleasă cultură şi cu un suflet de aur, care ne pusese la dispoziţie, cu toată dragostea, biblioteca sa. Astfel am descoperit "Greaţa", romanul lui Sartre, considerat a fi un manifest al existenţialismului francez. Acelaşi admirabil mentor al tinereţilor noastre era şi cel mai căutat partener de dialog şi nici nu este de mirare dacă printre cele mai des atacate subiecte de discuţie se afla şi romanul sartrean. Dimpreună cu tânărul nostru asistent - astăzi, eminent membru al Academiei Române -, încercam să descifrăm sensul acestei noţiuni şocante ("greaţa"). Asta cu atât mai mult cu cât un asemenea sentiment venea într-o flagrantă contradicţie cu entuziasmul vârstei, dar şi cu spiritul timpului, cu reala deschidere politică şi spirituală a anilor '65.
Anii au trecut şi, treptat, acestei "destinderi" culturale i-a luat locul o tot mai apăsătoare anchiloză intelectuală. Iar mumificatelor citate din "dascălii proletariatului" le opuneam, acum, citatele din "gândirea social-politică a Tovarăşului". Cât despre accesul direct la marile opere şi curente ale filosofiei timpului, aşa ceva nici că mai se punea în discuţie!
Lehamitea devenea, printr-un simplu reflex, procedeu de autoapărare, iar anecdota "cu cifru" ne mai susţinea cât de cât moralul. Un alt fel de greaţă - mai pe româneşte "scâr