Un francez în spaţiul românesc, venit aici să ne cunoască, ajunge şi la Bucureşti, în 1839, de atunci rămânând o descriere a oraşului, printre altele remarcând ce spunea Raul Perrin despre străzile dâmboviţene – “pline de câini vagabonzi”. Am descoperit din întâmplare rândurile acestea în lucrarea “Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”. Francezul cu pricina pune astfel românii în faţa propriei lor oglinzi. Asta, dacă vrem să facem aşa, un arc peste timp, ca să ne dăm seama de ce suntem capabili noi, ca popor. Dacă suntem capabili de ceva. Pentru că nimic, iată, nu s-a schimbat de la 1839 încoace, referindu-ne numai la câinii vagabonzi ai Bucureştiului. O specie seculară. Maidanezii, vecinii noştri dintotdeauna.

Aşa cum noi, românii, nici de altele nu suntem capabili. Să rezolvăm marile probleme ale acestei naţii. Şcoli părăginite avem. Autostrăzi – vai mama lor. Poduri şi tuneluri scârţâie sub rugină. Industria e şi nu mai e. Agricultura – doar în cărţile de istorie. Dar ce avem noi cu adevarat? Un oficial european ne caracteriza în anii ‘90 – vorbim mult şi nu facem nimic. Sau dacă ne apucăm de treabă o lăsăm baltă pe la jumătate. Ăştia suntem? Şi atunci să ne mai mirăm de câinii vagabonzi? Că nu rezolvăm problema asta? Care ar putea fi considerată măruntă, în comparaţie cu alte neîmpliniri ale neamului românesc.

Privind însă azi la ce se întâmplă, referindu-mă strict la maidanezi, îmi dau seama că vor mai trece, de acum încolo, încă vreo 200 de ani şi atunci altcineva o să scrie un editorial sau un articol în ziar sau pe net sau ştiu eu mai cum, dar va scrie despre aceeaşi situaţie, a câinilor fără stăpân care fac legea în Bucureşti şi-n alte mari oraşe ale României. Şi-o să mai scrie atunci şi despre lipsa de autostrăzi, şi de poduri , şi de şcoli, şi de multe altele. Când ne vom trezi? Când?

Ce doare mai tare e că s-ar putea ca, în viito