Vasluiul trage la titlu. Sau la Liga Campionilor. Sau ceva în genul ăsta
Multe nume trimit cu gîndul la destin. Nu degeaba au inventat artiştii numele de scenă şi de afiş, iar poeţii pseudonimul. În cazul lui Şumudică-antrenorul, numele e conform cu felul său de a se da în spectacol la marginea terenului. Un bîlci, cu clovnul Şumudică contorsionîndu-se, chinuindu-şi freza din toate poziţiile, ţopăind şi schimonosindu-se, doar, doar va rîde plebea. Nu scriu despre condiţia de antrenor de Liga-ntîi a lui Şumudică numai pentru că l-a luat domnul Porumboiu la Vaslui. Una din definiţiile talentului e şi aceea că n-ai încotro. Domnul Porumboiu e în acest sens foarte talentat: toate contractele cu antrenorii s-au încheiat la strîmtoare, adesea cu ambele părţi la mare strîmtoare.
Imaginea lui Şumudică în rol de antrenor-ţopăitor mi-a apărut înaintea ochilor în timpul finalei Italia - Spania. Mă uitam la supremul Del Bosque cum îşi controla echipa stînd nemişcat pe bancă, cu privirea aceea consolată a vîrstnicului care ştie că mai mult decît cel mai mult nu se poate şi, cum spuneam, brusc au început să-mi defileze prin memoria vizuală toţi Şumudicii fotbalului nostru. Altfel spus, antrenorii care cred că pot compensa absenţa unei reale autorităţi profesionale, a autorităţii metodei şi a rezultatelor, ţopăind nu doar pe marginea terenului, ci şi de la un club la altul.
Păzea Ligă mică, vine Şumudică! La fel ca atîţia alţi mediocri de elită care n-ar fi în stare să promoveze pe bune o formaţie din Liga a II-a, Şumudică nici nu apucă să ducă pînă la capăt primul antrenament că se pune pe făcut valuri în media anunţînd TITLUL la Vaslui. La cariera sa de pînă acum, la harul cu care a îmbrobodit cîţiva patroni cu vanităţi de clarvăzători şi care n-au timp nici să-şi numere banii, darmite să priceapă şi ce-i acela un antrenorat de clasă, normal ar fi fost să anti