Jocul care înnebunea românii, în urmă cu 15-20 de ani, mai trăieşte astăzi doar ocazional. Iar din mirajul îmbogăţirii peste noapte a rămas doar nostalgia.
„S-au liniştit băieţii, că nu mai au lovele". Asta a zis ea, în timp ce transporta cartoanele cu numere de la o masă la altă, strigând „ultima serie, ultima serie!". Iar el, care o întrebase ce fac băieţii, el zâmbea uşor superior, uitându-se cu o notă de compasiune spre masa unde ne aflam. Cât despre noi, ei bine noi priveam prin paharele unde un lichid tulbure îşi dona ultimele picături, prin fumul de ţigară, la sala asta mare, aproape goală, unde nişte oameni stăteau cu pixurile în mână şi încercuiau numere. Şi, din când în când, câte unul mai striga „Linie!", sau „Bingo!".
Căci despre asta e vorba în locul ăsta uriaş, asemănător unui restaurant în care te-ai aştepta să vezi din secundă în secundă mirii, domnişoarele de onoare şi nuntaşii dănţuind. Despre numere şi bani, despre oameni privind către un ecran electronic masiv şi un televizor pe care apar bilele extrase, fumând şi mişcând din picioare pe sub mese, nervoşi sau nerăbdători. Aici, la doi paşi de intrarea în curtea Politehnicii din Bucureşti, se află una dintre ultimele mari săli de „Bingo" din Capitală, o rămăşiţă bine conservată a unei lumi dispărute. În lumea aceea, din anii 1990 şi începutul anilor 2000, astfel de săli erau la fiecare mare intersecţie. Oamenii trepidau, visau la bani, îşi cheltuiau ultimele monede pentru a-şi cumpăra cupoane de joc.
Între timp, România a fost, folosind o expresie a unui clasic în viaţă, „subordonată" de pariurile sportive, de pokerul virtual şi de cursele de cai, poate şi de nemuritoarea Loterie. Iar jocul de „Bingo" pare, mai degrabă, o relicvă, o ciudăţenie ce trage să iasă definitiv în decor, dar nu oricum, ci cu toată risipa asta, cu sala asta mare, cu chelnerii schimbând scrumiere