Ceea ce trebuia să fie ştirea anului a căzut, din cauza agitaţiunilor post-electorale, pe planul al doilea: s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Căznit şi cu clauze, dar, orişicît, s-au încheiat. Ar trebui să ne simţim cu toţii mai relaxaţi, după ce de vreun an încoace aflăm zilnic din presă că stăm prost, că rapiţa naţională s-a dus dracului, în timp ce castraveciorii bulgăreşti s-au cufundat deja în saramură europeană. Ar trebui să ne gîndim de pe acum că, de exemplu, peste cîţiva ani vom putea lucra liber oriunde în Europa, ne vom putea cumpăra case de vacanţă în Toscana sau pe Valea Rinului, ne vom putea deschide cont în orice bancă europeană după proceduri mult mai simple, vom putea călători în spaţiul Schengen doar cu cartea de identitate. Ar trebui să ne eliberăm de complexele şi frustrările provocate de situarea României în "zona gri" - nici în Vest, dar nici cu Estul. Ar trebui măcar să zicem un "Doamne-ajută!", bucuroşi că UE a acceptat data de 1 ianuarie 2007 chiar şi aşa, cu "clauză de salvgardare", ceea ce înseamnă că mai putem prelungi încălzirea un an înainte de a intra pe teren. Nu mi se pare că prin spiritul public ar bîntui ceva din toate acestea, şi nu numai din cauza faptului că atenţia ne este reţinută de rezultatele alegerilor. Şi nici din cauza vreunei atitudini colective determinate de cine ştie ce raţionalitate rece. Pur şi simplu, publicul ştie prea puţine despre ce s-a negociat efectiv, despre cele 50 de perioade de tranziţie (da' ce credeaţi, că s-a terminat tranziţia?...), despre cotele de lapte şi carne pe care le vom putea produce şi exporta în UE ş.a.m.d. Impresia generală care s-a instalat pînă acum a fost că aderarea este o chestiune care îi priveşte exclusiv pe guvernanţi: treaba lor, să negocieze şi "să ne bage" în Europa. Ministerul Integrării n-a strălucit prin efortul

de a ne informa concret, p