Există cărţi care te tulbură sau te strivesc, la fel cum există catedrale în care, pătrunzând, ţi se pare că eşti o gânganie. „Calcanul“ lui Günter Grass (editura Leda, traducere fără cusur de Corneliu Papadopol) e un fluviu în care înoţi mai bine de şase sute de pagini, treci prin vârtejurile istoriei şi ieşi la mal stors, dar fericit. Rar mi-a fost dat să-mi placă atât de mult fiecare rând al unei cărţi. Cunoşteam clasa de povestitor a lui Grass, eram la curent cu plăcerea lui de a-şi transforma cărţile în turniruri epice, dar nu bănuiam că, la finalul unei asemenea „cărămizi“, mă va ispiti ideea recitirii. „Calcanul“ e de fapt dilatarea unui basm al fraţilor Grimm, „Pescarul şi femeia lui“.
Grass preia elementele basmului şi schimbă tot, inversând paradigme, modificând rolurile personajelor, silind femeia şi bărbatul să facă schimb de loc şi de destin. El scrie, până la urmă, o carte în care se topesc epoci istorice, obsesii, conflicte, rătăciri majore, mentalităţi, ideologii şi preconcepţii. „Calcanul“ are nouă felii, echivalentul celor nouă luni ale unei gestaţii care va produce nu doar un personaj nou, ci şi un cititor radical schimbat faţă de cel de la pagina unu.
Citind – sau poate înfulecând – „Calcanul“, nu ştii ce să admiri mai întâi la Günter Grass: uşurinţa cu care trece de la monarhia ereditară bavareză la Beatles şi de la Vasco da Gama la persecutarea hughenoţilor? Balansul permanent între poezie, proză şi eseu? Intarsiile culinare capabile să te stârnească şi să te perplexeze în aceeaşi secundă? Răsturnarea mitologiei? Subtilitatea rocadei între rostul femeii şi cel al bărbatului?
Voluptatea cu care sunt puse în discuţie canoanele de ieri şi de azi? Pesemne că toate la un loc. De la Ava, femeia trimamelară care a furat focul din cer la începuturi, la Maria Kuczora, aleasa de pe urmă a Calcanului, povestea lum