Fie că e sau nu sezon, fie că suntem sau nu trişti, fie că ne sau nu uşor să înţelegem şi să acceptăm realităţi de care nu se poate fugi, există un loc în care, mai devreme sau mai târziu, ne întoarcem, ca pentru o spovedanie, ca pentru un tratament, ca pentru un rămas-bun ascuns în zâmbete mecanice şi-n cuvinte care nu se mai leagă demult între ele. Există un loc pe care ne permitem să-l purtăm în inimi, există un peisaj care ne însoţeşte din vară-n vară şi din viaţă-n viaţă, ca un timbru de pe scrisori fără adresă, ca o garanţie că, până la urmă, contează doar amintirile pe care suntem sau nu în stare să le colecţionăm. Există un decor în faţa căruia devenim cu toţii, brusc, actori de primă mână, actori pe cont propriu, chiar dacă nu avem replici multe de spus, chiar dacă nu e timp pentru indicaţii regizorale sau alte complicaţii, chiar dacă nu mai suntem siguri pe gesturile şi pe gândurile noastre. Indiferent de toate cele care se schimbă, de uitările pe care ni le alegem singuri sau pe care ni le impune destinul, sentimentul că avem dreptul să ne întoarcem aici ne dă senzaţia că încă mai e timp şi pentru versiunea noastră, pentru adevărurile pe care le-am păstrat, de rezervă, în faţa actualităţii mult prea complicate. Există o destinaţie pe care nu reuşim să ne-o scoatem de tot din lista de priorităţi, cu care, la o socoteală amănunţită, aflăm că ne asortăm în toate anotimpurile, în multe dintre atitudini şi idealuri. Marea.

Încă îi aud albastrul de dincolo de fereastră, încă mă ţine sub cel mai tandru control ritmicitatea eternităţii ei, încă mă intimidează imaginea unui răsărit căruia prea puţine aparate de fotografiat îi pot surpinde adevărata frumuseţe. Probabil că nu există loc mai viu pe lume decât faleza unei staţiuni de familişti, de pe care se aude, fără încetare, un fel de amestec de generaţii, unde se oglindesc fără şovăială voci de copii fe