De sapte-opt milenii si-au pus semnatura pe mai toate actele umanitatii, de la vorbirea articulata la scrisoarea de sustinere a presedintelui. Civilizatia le reproseaza multe si le datoreaza totul. Sint parintii capriciosi ai culturii si copiii imaturi ai momentului: intre Platon si Basescu aleg intotdeauna prost.
Acum citiva ani a fost descifrata o tablita de lut descoperita in orasul antic Uruk. Autorul textului e un scrib sumerian cu viziune, fiindca mesajul are viitor: „Azi toti scriu, nimeni nu mai citeste“. Intelectualul roman n-a obosit niciodata sa scrie, desi, in definitia lui de dictionar, accentul este pus doar pe gindire.
Scrisul pare sa fie insa obsesia dominanta a speciei, iar cu aceasta ocazie formele lui publice penduleaza intre gratie si ridicol. Cit sta in parametrii functiei interne, scrisul isi e siesi suficient si intelectualul ramine fiinta necesara de pe coperta cartii. Dar cind scrisul o ia razna si vrea sa participe la plebicist, toata vraja s-a dus pe copca.
Intre gindirea solitara, cu autonomie teritoriala recunoscuta, si „Apelul impotriva restauratiei, initiat de GRUPUL INTELECTUALILOR“, e aceeasi distanta ca intre Pasarea Maiastra si un cird de bibilici.
Daca, in loc sa se adune una linga alta, sub un editorial patetic, cele doua sute de semnaturi ar fi stat fiecare sub articolul sau, efectul de sprijin ar fi fost un tsunami literar si artistic, capabil sa inunde presa in mod organic. In varianta aglomerata insa, protestul a cazut intr-o gramatica tipatoare, cu mari greseli la acordul istoriei.
Ca dovada, Basescu, beneficiarul acestui cor de strinsura, nu mai e ce-a fost, adica un contemporan ceva mai votat decit altii, ci „un personaj care pare sa devina un presedinte pentru alte coordonate istorice“.
Dar sa coborim putin in mecanismul recrutarii si sa desfacem struct
