Bucuria pe care am văzut-o în ochii lui Dănuţ, prietenul meu de la 4 ani, când i-am dăruit maşinuţa de fier la care visa chiar şi atunci când, pe furiş, încerca să mă înveţe cum sărută ursul, vulpea, ariciul şi alte „lighioane“, a rămas singura certitudine a unui cadou potrivit.

Pe Dănuţ l-am remarcat la joacă, în curtea grădiniţei unde, ocazional, grupa mare întâlnea grupa mică. Avea o pungă de pufuleţi de ciocolată şi părinţi care, ca şi ai mei, întârziau să ne ia uneori. Când a plecat, mi-a lăsat punga lui pe jumătate goală. Fericire maximă, pufuleţii aceia şi celebrele Eugenii pe vremea când picii erau şoimi ai patriei fiind desertul meu preferat. Nu-mi amintesc dacă am mai apucat să-i mulţumesc altfel decât cu gura plină, dar cred că şi el zâmbeşte azi la amintirea feţei mele schimonosite de plăcere.

Au trecut ani, atâţia câţi pufuleţii să numai fie de ciocolată, iar maşinuţele de fier să nu mai satisfacă decât pe cei care n-au condus niciodată bolizii din jocurile de pe calculator. Au trecut mulţi ani de când, de fiecare dată când bat străzile şi magazinele în căutarea cadourilor perfecte, mă gândesc la Dănuţ. Acum aşteptăm zile de naştere, de nume, un Moş Crăciun şi, mai nou, şi pe Iepuraş pentru a dărui celui drag un cadou. Un obicei prost. Sau nu, dacă mă gândesc că orice încercare de a evita convenţiile mi-a fost sancţionată cu câte un zâmbet de complezenţă. Asta în cazurile fericite, când nu am fost etichetată drept o ciudată. Şi, pentru că vine Crăciunul, iar singura colecţie pe care o mai am azi este cea a momentelor oricând de retrăit, sper să găsesc maşinuţa de fier potrivită care să-i transporte măcar un gram din bucuria lui Dănuţ! Maridana Arseneeste editor Adevărul