Printr-o conjunctură fericită de întâmplări am ajuns la Cluj, acum vreo patru ani, să scriu nişte reportaje, fix în acelaşi timp când se desfăşura Festivalul de film TIFF. Aşa am apucat să văd, de exemplu, premiera în România a "Morţii domnului Lăzărescu". Ca o coincidenţă şi mai frumoasă, în acelaşi timp se aflau în oraş şi nişte amici de-ai mei care cântau.
Aveam un program teribil de solicitant. Ziua mă duceam să mă documentez despre subiectele pe care le primisem de la redacţie, iar noaptea bântuiam. Mai întâi, mergeam la chefurile monstru făcute de organizatorii TIFF, iar pe la două-trei îmi recuperam amicii cântători din clubul în care se produceau şi o ţineam într-o distracţiune până când dădea lumina.
ŢEAVA. Aveam o singură problemă. Redacţia mă cazase, împreună cu un coleg, într-un fel de cămin de liceu, plin de ploşniţe, gândaci şi igrasie. Dormeam într-un pat de fier, cum erau cele din unităţile militare de pe vremea lui Ceauşescu. Nu-s pretenţios de felul meu, aş fi suportat liniştit cele de mai sus. Mă deprima însă groaznic faptul că buda era la capătul culoarului nu avea capac şi puţea îngrozitor. De asemenea, mă apuca bâzdâcul din cauza faptului că nu prea aveam unde să fac duş. Acesta era o ţeavă fără pară, aflată tot într-un spaţiu comun. Curgea doar apă rece ca gheaţa. Când veneam încins după o noapte de chef, reuşeam cu greu să mă spăl. După trei zile de regim din ăsta eram răcit cobză de la "duş" şi începuse să nu mai îmi placă deloc ce se întâmplă.
APĂ CALDĂ. În seara a patra de şedere în urbea pe care o păstorise Funar, la băuta de după nu ştiu ce premieră, am cunoscut-o pe Anca, o critică de film cam urâţică, vopsită blondă şi pisăloagă. Mă bătea la cap despre cum tremură toţi regizorii şi actorii în faţa textelor ei corozive, despre cum e ea ascultată de la Bacău până la Cannes, via Holywood. Îmi venea să
