Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului „George Enescu“, vorbeşte despre cele mai cinice forme de exil care au contribuit la educaţia sa, despre supravieţuire, dar şi despre succesul pe care l-a aflat în faţa Cortinei de Fier.
Ioan Holender e nemulţumit. Simte că discuţia aceasta va fi permanent mărginită de întrebări biografice superflue – să facem bine să cumpărăm cele două cărţi în care-a povestit tot, dacă vrem să ştim! Dar îşi testează îngăduinţa, zâmbeşte, mai spune o glumă, un compliment, deşi reaminteşte frecvent că dialogul nu se îndreaptă într-o direcţie bună, că nu-i vede sfârşitul. „Suntem abia în 1948!“ Doar n-am venit aici să scriem cărţi – să facem bine să le cumpărăm pe cele apărute deja! Pe ambele! Aşa nu merge. Simte nevoia spontană a unui odihnitor somn de-un sfert de ceas.
Încercăm mâine. Seara, Sala Palatului, festival. Stafful grandiosului eveniment roieşte în jurul directorului, iar Ioan Holender îşi face timp să asculte pe toată lumea. Şi pe reporterii pentru care, din cinci în cinci minute, povesteşte dramele apăsătoare din viaţa sa, şi pe cei resposabili cu buna organizare a festivalului. Reacţionează cu promptitudine şi când vede un apel nepreluat şi-i lasă, cum se cuvine, un simpatic mesaj celui care-a sunat: „Mult stimate abonat, nu ştiu cum vă cheamă, dar, cum sunt un om curios, v-am rechemat. Mă numesc Holender“.
Cum poate păstra această bunăvoinţă sfidătoare? Nu-i vorba neapărat de complexa personalitate a celui care conduce cel mai important eveniment cultural din România, nu sunt capricii de înalt fucţionar, nu-i nici vânturaticul elan pe care ţi-l dă fericita împăcare cu propria biografie. În jurul lui Ioan Holender parcă sunt întinderi de nisipuri mişcătoare.
„Weekend Adevărul“: Fabrica de oţet şi marmeladă a tatălui era o atracţie pentru micul Ioan Holender. Ce v-a fermecat a
