Poate fi redată demnitatea unui adjectiv? Da! Doar dacă respectivul cuvânt este lipit de numele lui Alexandru Dabija, de interpretarea lui Gavril Pătru sau dacă este pus să funcţioneze într-un decor realizat de Helmut Stürmer.
„Două loturi", spectacolul regizat de Alexandru Dabija la Sala Mică a Teatrului Naţional din Bucureşti, este senzaţional! Şi viceversa! Este senzaţional oricum l-ai privi. Iar această concluzie aparent inflamată de entuziasm este stinsă de evidenţe. Adică: în ultimul an, teatrele s-au întrecut în spectacole noi după piesele sau nuvelele lui Caragiale. Cel mai recent dintre ele, „Scrisoarea" lui Horaţiu Mălăele, de la acelaşi Naţional bucureştean, o adaptare amuzantă, ultra-lejeră a unei capodopere cu miez. Apoi, „Năpasta", thrillerul pasiv-agresiv regizat de Cristi Juncu, la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti, cu o idee puternică, dar fără o execuţie pe măsură.
Mai mult decât atât, Dabija se ia la întrecere cu sine însuşi. „Două loturi" bate la imaginaţie propria lui „Scrisoare" de la Comedie, cu tot cu ciupercile halucinogene din ea, şi Momentele şi schiţele cam schiţate de la Odeon. Dacă în toate producţiile, cu un nivel ridicat, de altfel, Caragiale pare că încă dictează tendinţa şi ritmul spectacolului, în „Două loturi", Dabija preia iniţiativa, ia în mână sintagma „farsa destinului", o foloseşte ca pe o vâslă şi se distanţează de concurenţă prin modul unic în care tensionează umorul. Îi iese un thriller în tuşe pronunţate de negru, în care fatalitatea se ţine de glume macabre. E Kafka, e Gogol, e Caragiale, e un om alergat de o nebunie care îl prinde din urmă. Pentru Lefter Popescu, jucat de Gavril Pătru, decorul devine o casă de tortură care îl înghite, un dreptunghi de fiare care se mişcă şi care striveşte speranţa lui de a mai câştiga vreodată ceva în viaţă. Dabija şi-a ales o distribuţie tânără, care funcţionează impecabil.
