Nu vreau să fiu înţeles greşit. Dacă înmormîntarea lui Adrian Păunescu nu ar fi fost atît de mediatizată, dacă nu i s-ar fi adus onoruri militare, nu aş fi scris aceste rînduri. În ziua de duminică, 7 noiembrie, posturile naţionale de televiziune au dedicat spaţii vaste de emisie pentru mediatizarea înmormîntării lui Păunescu. Nu obişnuiesc să fac acuzaţii la adresa celor morţi, însă cazul lui Păunescu este diferit. Nu este vorba despre omul Adrian Păunescu, ci de ceea ce acesta a reprezentat pe scena publică. Conducătorul Cenaclului Flacăra este exemplul perfect al oportunismului şi al arivismului. Acesta a atins o performanţă unică. A reuşit să culeagă privilegii de pe urma mai multor regimuri politice, şi înainte, şi după 1989. Am auzit foarte multe persoane, la televizor sau pe stradă, exprimîndu-şi regretul pentru moartea unui „mare poet şi om de cultură“. Un jurnalist a pronunţat şi cuvîntul „disident“ în legătură cu persoana lui Păunescu. Momentele de acest fel îmi arată cît sîntem de diferiţi unii de alţii. Nu ştiu dacă cei care îi ridică acum o statuie lui Păunescu au înţeles ceva din ceea ce li s-a întîmplat în comunism. Momentele de acest fel mă fac să înţeleg de ce comunismul a rezistat atîţia ani în România. Nu pot să fiu trist la moartea lui Adrian Păunescu, deoarece acesta a fost ambasadorul unui sistem criminal şi promotorul unui fenomen care intenţiona să spele creierele a milioane de tineri. Nu pot fi de acord cu cei care susţin că stadioanele umplute de Păunescu reprezentau o formă de libertate. Ceea ce se întîmpla acolo era întreţinerea unei iluzii a libertăţii, era un ştreang îndeajuns de larg pentru ca să anihileze alte forme de revoltă autentică. Nu vreau să insist foarte mult asupra persoanei lui Păunescu. Absurdul cel mai mare s-a produs deja. Păunescu a fost ales de mai multe ori în Parlamentul României. Ca să nu mai amintesc de faptu