Audierile pentru postul de Procuror General de curând m-au făcut să cred că nu doar instituţiile publice dau rateuri grave, dar şi universităţile – care au scos un asemenea produs – şi medicii, care dau adeverinţe diferiţilor tineri cu probleme, în baza cărora ajuns să studieze „în mod superior”, şi, mai grav, să ocupe în timp poziţii importante în stat.
De asemenea, o altă propunere, de o prostie strigătoare la cer, legată de profesorii care nu predau educaţie fizică, dar care ar putea fi folosiţi şi în această zonă – deşi predau chimie, fizică, matematic etc. – şi care a prilejuit şi un foarte bun comentariu, mă face să mă întreb, parafrazând un cântec al lui George Nicolescu: mai avem nevoie şi de creier?
Răspunsul, pentru a fi formulat, deschide însă o mare cutie a Pandorei, deoarece ne face să analizăm situaţia din învăţământul românesc, corelată cu doi indicatori: numărul de persoane emigrate, pe de-o parte, şi numărul de analfabeţi funcţionali pe care-i avem.
În fond, sistemul naţional de învăţământ, în ciuda miniştrilor pe care i-a avut, încă mai reuşeşte să aibă vârfuri, atât sub aspectul predării, cât şi sub aspectul produselor sale. Dar acest lucru devine din ce în ce mai greu de făcut, deoarece finanţarea este slabă iar în marea majoritate a cazurilor diferitele clici din sistem blochează recompensarea celor merituoşi. În plus, continua scădere a bunului simţ şi lipsa de respect pentru educaţie, promovată atât de agresiv de mediul politic şi o bună parte din presă – care a împins în propriile rânduri aceste două caracteristici, precum şi analfabetismul la rang de „comportament necesar pentru a reuşi” – au izbutit să detemine cea mai mare migraţie a românilor în afara ţării.
Această migraţie este şi ea împărţită în mai multe valuri: de la cei aproximativ 600.000 de oameni tineri şi relativ bine educaţi care au plecat în perioada 199