Cu ceva timp înainte de revoluţie era moda grădinilor în faţa blocurilor, pe spaţiul verde ce, în mod normal, trebuia întreţinut de cei de la ADP. Am luat, în faţa blocului, teren plin cu pir şi alte ierburi, atât cât de lungă era suprafaţa apartamentului meu şi lată de vreo zece metri. Destul de mare! Cu tot elanul şi plină de optimism am purces la curăţarea terenului.
Cumplit! Terenul era plin de resturi rămase de la construirea blocului şi acoperite de ierburi. Am scos din pământ de la bare din fier beton la clanţe, ciorapi de damă, fâşii de linoleum, bucăţi de cărămidă, resturi de ţevi, bucăţi de stinghii, cioburi şi alte alea. După ce l-am curăţat rămăsese o groapă lungă cât ţinea blocul. Pământul nu era bun de grădinărit şi am mai făcut o şedinţă, aşa între grădinari. Am stabilit ca un vecin, cu relaţii printre ţigani, să ne facă rost de pământ de flori. Fiecare am cumpărat după dimensiunea lotului respectiv. Eu am luat cinci căruţe de pământ, cu 400 de lei. Împreună cu copiii l-am împrăştiat pe lot, am ridicat terenul şi am îmbogăţit solul. Lot aveam, lipseau doar plantele. Unii vecini începuseră să semene flori, legume etc. Am plantat pe marginea terenului, ca un gard viu, bulbi de irişi albaştri, cumpăraţi de la piaţă, în rest nimic. Am pus mâna pe telefon şi am sunat la un prieten, care era "cineva" într-o staţiune experimentală de pe lângă Bucureşti, şi i-am povestit în ce situaţie eram. El, băiat subţire şi deştept, s-a prins imediat şi mi-a zis: "Mâine pe la patru după-amiază să fii în faţa blocului. Pa!", şi m-a lăsat fără grai. Dar bucuroasă.
A doua zi, ne-am întâlnit şi mi-a pus în braţe ditamai pacheţoiul care conţinea mai multe pachete cu răsaduri de legume ce puţeau îngrozitor. Le-am pus într-un lighean şi l-am expediat pe balcon, ca să-mi pedepsesc vecinii. L-am sunat pe prieten ca să mă lumineze. Mi-a zis că mirosul acela