Doar i-a fost binevoitoare.

Dimpotrivă, cei alungaţi din oraş i-ar fi dorit împăratului o pedeapsă divină. I-au imaginat un sfârşit lent, în chinuri, o agonie crudă care pedepsea o faptă abominabilă. Arase pe cel mai sfânt altar şi ogorului îi dăduse un nou nume. Fugiţii au răspândit legenda amară că murise lipsit de eroism şi departe de câmpul de luptă, înţepat în ureche de un ţânţar, care avansase prin labirintul cranian timp de şapte sau zece ani, până când devenise un animal grotesc al imaginaţiei, chinuindu-l pe cuceritor în numele unei divinităţi pe care o alungase în exil, din propriul Templu.

Dar era surdă zeiţa. Oricum nu fusese niciodată o judecătoare şi nu cunoştea tablele legii. Doar ghida viitorul, îl ducea într-o direcţie sau alta, justiţia sa având doar măsura dorinţei. Titus îi păruse a fi un Ares uman, semăna la cruzime şi mişelie cu unul dintre cei mai dragi ei. Şi de la oracolul ei din Pafos, zeiţa a făcut să-i surâdă sorţii. I-a dat, ca pe o armură, înfăţişarea lui Ares şi victoriile sângeroase, i-a menit distrugerea Templului, luând în derâdere justa măsură dintre faptă şi răsplata cerească. L-a făcut să fie o copie aproape perfectă a războinicului ceresc. N-a fost greu să-i dea aura lui Ares şi gloria scurtă a unei împărăţii de doi ani. Astfel nu-l înşela cu totul, ci doar pentru un trecător moment, pe marţialul zeu care iubea războiul de dragul războiului şi al faptelor sângeroase. Muritorul care-i lua locul îi devenea o copie: crud şi îmbătat de aroganţa învingătorului. Îi plăcea lupta şi uciderea, sfârşitul aşteptat, dar mereu neaşteptat al celor omorâţi prea repede, durerea într-atât de sfâşietoare că e lipsită de durere, leşinul dinaintea agoniei, culoarul sumbru care duce spre Hades. Cât ţine bătălia, Titus stăpâneşte asemenea lui Ares instinctul cruzimii pure, tot ce atinge devine victorie şi ruină. E un Midas al războiului