Pe marele stadion politic al României au rămas doi sportivi. Ei alergau unul împotriva celuilalt, fiecare dorind victoria. De când suspendatul din Deal a abolit concursurile, dovedite toxice şi neconstituţionale (cum să-l declari mai bun pe cel care a atins primul linia de sosire, când poţi să-ţi asumi câştigătorul desemnându-l la start!), cei doi nu mai aleargă unul împotriva celuilalt. Ei alergă ducându-şi fiecare, amical, concurentul în braţe. Când Băsescu aleargă cu Ponta în braţe, când Ponta asudă spre finish cu Băsescu strâns maternal la piept. Dacă te uiţi de la distanţă nu-i mai deosebeşti, fiecare putând fi luat drept celălalt. În rest, stadionul politic, în jurul căruia se află un alt mare stadion de gură cască, e gol. Gol, gol, gol. Pustiu. În stadionul popular, cel al muritorilor de rând, mă găsesc şi eu, cu bilet plătit şi certificat de naştere. Aici ne agităm, ne dăm de ceasul morţii, mulţi strigăm “Trădare!” şi, ca şi până acum, “Jos Băsescu!”. Destui strigă chiar “Jos Ponta!”, ceea ce părea încredibil mai ieri. E, pesemne, din motive de distanţă, cei doi putând fi luaţi uşor, cum spuneam, unul drept celălalt. De ce nu se aude însă vocea Parlamentului? Cu stranii şi tonice apariţii, din când în când, se face văzut domnul Zgonea care aminteşte mai întâi apăsat funcţia sa – preşedinte al Camerei Deputaţilor, spre a nu fi confundat cu altcineva şi apoi îşi extinde sfera colegialităţii. A fost coleg cu Mihai Viteazul, nu ştim dacă la liceul cu acelaşi nume sau pe Câmpia Turzii, unde domnitorul a fost scurtat de cap, probabil, şi fratele contemporan, după cum se arată. Acum e coleg cu Băsescu. A spus-o mândru şi a repetat-o. Colegialitatea e atât de adâncă încât colegul Băsescu retrimite ca făcute incorect, cu greşeli de gramatică constituţională, tot ce expediază la Cotroceni domnul Zgonea, ceea ce unii interpretează drept bătaie de joc la adresa Parlament