Toată lumea este de acord, astăzi cu ideea că, în "Epoca de Aur", rescrierea istoriei României, de fapt a unor anumite evenimente din perioada numită "istoria modernă şi contemporană", avea un scop bine determinat: acela de a conferi un ascendent istoric aparte, unic şi inconfundabil personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.
În acest fel, formulări ultraelogioase, devenite repede simple clişee bombastice, precum "erou între eroii neamului", "strălucită personalitate istorică" şi încă altele asemenea, primeau (sau, mai bine spus, păreau să primească!) o aparenţă de firesc şi de legitimitate. Aşa se face dacă, din participant la anumite evenimente politice din perioada interbelică, Nicolae Ceauşescu devenise figura centrală, personalitatea proeminentă, ba chiar, prin excesul de zel al unora, iniţiatorul şi exponentul unic al respectivelor evenimente.
Unul dintre aceste momente de referinţă în istoriografia oficială a vremii a fost, fără doar şi poate, Conferinţa Comitetului Naţional Antifascist din martie 1933. Potrivit unui clişeu intangibil, la respectiva acţiune figura centrală, cel care imprimase un curs cu adevărat revoluţionar lucrărilor "comitetului...", fusese însuşi Nicolae Ceauşescu, pe atunci un tânăr muncitor în vârstă de numai 15 ani!
Circula pe atunci o istorisire despre impresia puternică, de neuitat, pe care o avusese asupra participanţilor la reuniune intervenţia - mai târziu "cuvântarea" - tânărului muncitor cizmar Nicolae Ceuşescu. Spre a fi şi mai convingători, răspândacii istorisirii lansaseră o snoavă care glăsuia cam aşa: "La un moment dat, profesorul universitar Iorgu Iordan s-a întors către vecinul său, profesorul şi gazetarul Petre Constantinescu-Iaşi, întrebându-l, cu mare, nestăpânită curiozitate: - Cine este acest tânăr care vorbeşte atât de frumos? Cel întrebat i-a răspuns, fără să clipească: - Este t