Când în curtea unui american se găsesc zăcăminte de gaze de şist, acesta se îmbogăţeşte. Când aceleaşi zăcăminte sunt depistate în bătătura unui vasluian, românul nu primeşte nimic şi, supărat şi speriat de riscul unui accident de mediu şi de fracturarea hidraulică de care tot aude, iese în drum şi protestează. Împotriva statului, a americanilor, a gazului însuşi.

Diferenţa vine din lege. În Statele Unite, proprietarii terenului în subsolul căruia au fost găsite resursele de şisturi sunt cei care primesc redevenţele de la companiile cărora le concesionează drepturile de explorare şi exploatare. În România, dreptul de proprietate al statului asupra bogăţiilor solului este garantat prin Constituţie - vezi mai jos art. 136 din legea fundamentală - , astfel că statul este cel care încasează redevenţele (foarte mici). De asemenea, conform unei anexe din Legea 213/1998 privind bunurile proprietate publică, actualizată în 2013, bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului român, iar veniturile colectate din concesionarea drepturilor de exploatare a acestor resurse merg la bugetul de stat.

Aceste venituri vin sub formă de redevenţe şi impozit pe profit. Redevenţele sunt suma primită de proprietarul unui zăcământ când cedează cuiva drepturile de extracţie a acelui zăcământ. Problema este că România are unele dintre cele mai mici redevenţe din lume, cuprinse între 3,5 şi 13% în cazul gazelor naturale. Acestor sume se adaugă impozitul pe profit, de 16%, alături de contribuţiile sociale şi impozitele pe care compania exploatatoare, în cazul României, Chevron, le-ar plăti pentru angajaţii săi. Prin comparaţie, în Statele Unite, locul din care a pornit şi, între timp, s-a mutat "revoluţia şistului", redevenţele sunt cuprinse între 12,5 şi 30%, bani care merg la cetăţenii care deţin terenurile cu zăcăminte. La aceste procente se adaugă