Va fi nevoie de mari rezerve de iscusinta - si poate chiar de cinism - pentru a asterne o haina democratica peste noua camasa de zale tehnocratica a Uniunii Europene. Verdictul Curtii Constitutionale germane in chestiunea Mecanismului de Stabilitate Financiara (MSF) instituit la nivelul zonei euro a permis reluarea discutiilor despre viitorii pasi politici catre integrare. Se stia de multa vreme ca Germania considera insuficiente aranjamentele cuprinse in tratatul de guvernanta fiscala - care, in plus, este un document incheiat in afara cadrului institutional al Uniunii Europene - si ca Berlinul doreste o uniune bancara si fiscala. Se intuia, de asemenea, ca pana la urma Germania avea sa tolereze o implicare mai activa a Bancii Centrale Europene in stabilizarea financiara a statelor cu probleme, prin achizitionarea de obligatiuni pe piata secundara. Acest gest a fost, insa, nu atat o cedare, cat o concesie strategica. El a permis guvernului german sa inlature una dintre criticile fundamentale si dure indreptate impotriva Berlinului (inclusiv de catre partenerii francezi) si sa revina la timona procesului de integrare, parasita temporar sub presiunea „sudica", dupa instalarea lui François Hollande la Elysée. Si cum aspectele fiscale si bancare - mai ales cele referitoare la sanctionarea statelor indisciplinate - nu pot fi adaugate cadrului actual al UE fara a avea o cupola politica, optiunile Germaniei si ale partenerilor sai (cu precadere, nordici) s-au conjugat cu preocuparile Comisiei Europene de a iesi din anonimat si a redeveni institutia care stabileste reperele integrarii. In acest context - inainte ca Tribunalul Constitutional de la Karlsruhe sa-si spuna cuvantul, dar cand devenise clar ca MSF nu va fi aruncat in aer -, presedintele Barroso a pronuntat un discurs ambitios asupra starii UE, in care a vorbit de nevoia ca UE sa se transforme intr-o federatie de s